Hartia a fost albastra

Pacat de acest film pe care il aveam de luni bune in calculator si de-abia saptamana trecuta am reusit sa il vad. Din motivul binecunoscut multora, cred, ca la ideea de "film despre revolutie"am inca asa, ca sa ma exprim elegant, o retinere. Si totusi filmul e foarte bun, reuseste sa redea exact atmosfera aceea, cu toate elementele de final de era comunista lugubra si de confuzie generala, care acum retrospectiv doar ma induioseaza. Motiv pentru care, dupa ce am vazut filmul, intr-o dispozitie si mai nostalgica, m-am apucat sa scotocesc pe net si dintr-una in alta, am dat de blogul unei fete care relata o greva din tineretea ei studenteasca la Iasi, pentru " apa calda si lumina" , pe principiul "Vrem apa sa ne spalam/ si lumina sa-nvantam" (chiar asta inteleg ca a fost sloganul folosit atunci de studenti). Greva care in mod firesc a suportat "prelucrarile" ulterioare ale celor implicati de catre tovarasii in drept. O alta lume.

Am deseori discutii la birou cu colegele mele vizavi de belelele curente ale sistemului sau mai generic spus, vechea tema a plangerilor despre traitul in Romania. De cativa ani, am un apetit foarte redus pentru aceasta tema chiar daca punctual sunt de acord cu multe chestii care si pe mine ma scot din sarite, dintr-un motiv foarte simplu: nu stiu cum si in ce fel, intr-o buna zi s-a cristalizat in mine sentimentul ca, oricat de nemultumita as fi fost sau mai sunt, totusi sunt lucruri care fac parte din identitatea mea si niciodata nu ma voi putea asimila 100% o alta de provenienta straina - e prea tarziu deja. Si sunt si o gramada de lucruri pe care le iubesc aici, si imi dau foarte bine seama calatorind de atatia ani prin afara, ca nu exista loc ideal, ci doar sume ale plusurilor si minusurilor. Pentru ca inteleg perfect la ce se refera prietenele mele plecate definitiv din tara cand constata ca nu-si mai amintesc cuvinte romanesti si percep asta ca pe o pierdere dureroasa. Si pe urma, peisaje, poezii, cantece, un mod de a relationa, toate astea nu se pot "da" asa de usor la schimb pe un asfalt fara gropi, un trafic calm si in genere alte beneficii materiale. Desi uneori esti tentat sa crezi asta. Oricat de patetic ar suna, a venit o zi in care am simtit ca furiei i-a luat locul un sentiment mai pasnic, si chiar simt nevoia sa contracarez opiniile nemultumite de care pomeneam mai sus. Si mi-ar placea ca de 1 Decembrie sa ciocnesc un pahar de sampanie si sa simt si la altii un sentiment de bucurie sincera, asa cum se intampla in alte tari la sarbatorile nationale, iar la noi inca nu. Oare chiar e anormal sa simti asta si e mai preferabil doar sa te bucuri ca e o zi libera si atat ??

Exact cum si copilaria mea, desi atat de limitata ca optiuni din punctul de vedere al unui european occidental, a avut farmecul ei unic. Exact din motivele pentru care simt nevoia sa vad , sa imi amintesc de perioada "de dinainte", care, cu toate neajunsurile ei, e o parte din mine. Probabil ca e ceva comun sa revezi lucruri si imagini din adolescenta ta cu simpatie, doar ca in cazul generatiei mele nu prea e ceva la indemana pentru ca e o lume care nu are absolut nicio legatura cu nimic din ce s-a intamplat dupa, falia e atat de mare incat cumva ma simt dezradacinata.

Oare o sa-i inteleg vreodata ?

Pe cine altcineva decat pe barbati. Barbatii astia trecuti de 30 ani, genul educat, inteligent, spiritual, care te amuza si par complet potriviti pentru tine... pana la momentul in care constati ca te dezamagesc emotional: fie dau 3 pasi inapoi la prima dovada de apropiere reala, fie vin cu teorii din categoria " vreau sa-mi pastrez independenta", care justifica faptul ca isi fac alt program fara sa te ia in consideratie, sau brusc nu mai precizeaza ca ar vrea sa faceti ceva impreuna si altele asemenea. Desi pareau cat se poate de interesati de tine anterior.
Se pare ca daca esti deschisa si nu tii cont de figurile alea impuse genul "play distant", intr-adevar ruinezi orice sansa de a fi impreuna. Da, oare de ce ar fi normal sa te comporti asa cum simti, sa razi cand iti vine sa razi sa-i arati ca te simti bine in compania lui ? De ce ar evolua lucrurile spre o implicare reciproca, in care fiecare sa dea ce are mai bun, sa vrea sa-l inteleaga si sa invete de la celalalt ? Intr-adevar abordarea asta se pare ca paleste in fata "fascinantei" idei a unui joc de societate, in care fiecare se intrece in a pretinde ca se poate dispensa oricand de prezenta celuilalt.
Din pacate pentru mine, nu ma dovedesc deloc priceputa la astfel de mimari, si consider varianta de mai sus o tampenie imatura. Cred ca si asa nu dai in fiecare zi peste oameni care iti plac, incat e pacat sa mimezi dezinteresul. Si in general cred ca e un mare pacat sa depunem atat efort pentru a nu fi autentici.
In plus, se pare ca - lucky them, in a way- mare parte din barbatii peste 30, cei care inca sunt disponibili, nu inteleg deloc ca femeile de aceeasi varsta nu mai au chef sa copilareasca in relatii in care nu poti estima ce se va intampla luna viitoare, daramite la anul. Nu ca mi-as fixa dead-linuri pentru maritis sau copii (nici cand eram copila nu visam la asta ca la punctul apoteotic al existentei mele), dar pur si simplu nu mai gasesc nicio motivatie emotionala in genul asta de relatie facila. Si chiar daca nu imi doresc un copil in viitorul apropiat, mi-ar placea sa fiu cu un barbat care mi-ar transmite senzatia ca ia in calcul si posibilitatea asta, candva. O astfel de decizie oricum nu o poti lua decat in 2, si atunci cand vine momentul.
Diferenta e ca barbatii de peste 30 nu simt nici o presiune emotionala, paradoxal din cauza lipsei unei presiuni biologice. Noi, cu ceasul ticaind in fundal, ajungem sa ne dorim parteneri stabili, cu care sa avem o conexiune profunda. Desi repet, niciodata si nici acum nu am fost "children obsessed".