Sarbatori

Pentru mine Pastele si Craciunul nu au o semnificatie aparte. Adica nu ma duc la biserica, nu urmaresc slujba la tv si nu am o stare de "transpunere". Cu toate astea, nici nu ma consider atee. Inteleg si faptul ca avem nevoie la nivel social de niste puncte de demarcatie temporala si ca pentru multa lume cele 2 asta reprezinta - e nevoie, probabil, de sentimentul de a te raporta public la o semnificatie si niste ritualuri aproape unanim acceptate si in acelasi timp se percepe un fel de ciclu. Ce ma deranjeaza e exploatarea comerciala excesiva, sms-urile si felicitarile electronice standard trimise catre toata agenda, interviurile cu politicieni sau asa-zise vedete media pe tema "Unde va petreceti sarbatorile?" de parca chiar ar fi relevant. Desi, in ultima instanta, pot intelege si asta : din lipsa de subiecte sau poate ca pe unii chiar ii intereseaza ce fac altii, doar in fond e un eveniment si social.
Prefer in schimb, sa acord timp reflectiilor mele personale constante, incercarii de a evolua spiritual permanent - si de a fi cat mai constienta de ceea ce sunt si spre ce ma indrept. Si cand am cateva zile libere ca astea, daca nu plec undeva, e intotdeauna o bucurie sa stau si sa citesc, sa vad un teanc de dvd-uri si sa ma cufund intr-o pauza sociala binevenita.....Fara nicio falsa modestie, cred ca daca ai o viata mentala activa, intotdeauna vei gasi utilitatea unor momente de retragere, in care sa examinezi ce ti s-a mai intamplat de la ultima discutie cu tine insuti..

Venus si Marte

Duminica seara m-am intors foarte marcata dintr-o vizita la un cuplu de prieteni apropiati, pe care ani de zile i-am perceput ca fiind unul din cele mai armonioase cupluri pe care le stiu. Au un copil de aproape un an si au reusit sa-si implineasca acel "Romanian dream" de a-si construi o casa adevarata, pe pamant. Ai zice ca sunt intrunite toate conditiile pentru care si de acum incolo sa le mearga cel putin la fel de bine. Exista un singur motiv de frustrare, care a antrenat precum un bulgare de zapada o avalansa de acuze: ea are grija de copil singura, singura la modul cel mai absolut: cartierul in care stau e deocamdata izolat de oras, nu ai cum sa ajungi decat cu masina, ea inca nu are carnet, vecinii sunt putini si necomunicativi, parintii ei sau ai lui nu sunt disponibili sa stea cu ea. Astfel incat, duminica seara am asistat fara voia mea la o discutie veninoasa, plina de reprosuri (e drept, mai ales din partea ei), care denota o acumulare de frustrari. "Nu stii cat l-am menajat de 5 ani". ..inclusiv amenintari de divort ! Au iesit la suprafata resentimente nebanuite. Trecand de faza in care am fost total surprinsa, mi-a fost usor ca din afara, sa pot intelege punctul de vedere al fiecaruia, dar nu am reusit sa ii calmez sau aduc discutia spre un numitor comun. Am plecat de la ei cu un gust amar, si inca o data m-am intrebat cat de mari sunt sansele ca 2 oameni care impart un spatiu si un numar de asteptari comune, sa poata imparti fara sa piarda contactul cu ce ii satisface sau defineste la nivel personal. In afara de cazurile exceptionale in care personalitatile sunt foarte compatibile sau asemanatoare, sau cazurile de asemenea exceptionale in care cei 2 beneficiaza de suficienti bani si timp pentru a-si cultiva individualitatile nestanjeniti, se pare ca in viata asta a celor mai multi dintre noi, viata in cuplu implica automat multe renuntari. Si frustrari. Viata celor mai multi dintre noi nu e ca in filmele alea in care dupa o zi obositoare, el vine acasa cu flori si te scoate la restaurant. Sau in care ea isi ofera o zi la spa ca sa-si mai revina cu moralul.