sâmbătă, 12 septembrie 2009

Cea mai fericita fata din lume

Am o filozofie a mersului la filme romanesti. Specific: mers, nu vazut de pe net. In ideea ca platind amaratul ala de bilet, contribui si eu cu ceva la redresarea industriei noastre de film ofilite. Nu, nu merg chiar la orice, la porcariile pe care inca le mai scoate Sergiu Dinozaurescu si altii ca el, ci la filmele ale caror regizori imi par credibili- si daca au facut valva pe la festivaluri internationale, cu atat mai interesata devin. Din pacate, de mult mai multe ori am fost dezamagita decat invers, chiar de catre astfel de regizori tineri, considerati "cu vana". "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii"- Catalin Mitulescu: dezamagire maxima."Politist, adjectiv"- Porumboiu: cum bine zicea cineva, putea sa fie un scurt-metraj excelent, pacat ca a tinut mortis sa-l faca lung. "A fost sau n-a fost"- tot Porumboiu: n-am reusit sa vad nici 1/2 (si de regula sunt o fire stoica, dac-am ajuns in sala, ma gandesc ca tre' sa-i dau o sansa autorului s-arate ce poate, ca poate inceputul nu e relevant, etc:). Recunosc cinstit ca mi-a placut mult mai mult un film fara pretentii de teme existentiale, Boogie- care e dintre putinele in care lumea vorbeste colorat dar nu vulgar si nu m-a sufocat cu bagarea in ochi agresiva a "ce nasol e la noi" pe toate partile. La naiba, mai vreau sa vad si altceva decat mizerie de toate felurile si lamentari. S-au mai intamplat si altele, sunt si oameni mai complecsi in tara asta cu alte dileme decat aia ca s-au nascut in Romania si cum sa depaseasca "handicapul" asta. Ajung sa inteleg de ce unii nu mai vor filme romanesti din principiu.
Asta seara am fost sa vad filmul din titlu. Care n-ar fi rau daca n-ar pacatui prin aceleasi tente groase, iti subliniaza atata ridicolul situatiei ca devine agasant. Si tot filmul are un aer trist, sters, Romania din film e o tara jegoasa, in care mai toti oamenii sunt niste nesimtiti incapabili sa empatizeze cu cineva, iar toti barbatii injura din 2 in 2 vorbe. Ce poate fi nostim in cantitati mai mici, cand se pluseaza devine respingator.
Astept sa intre in cinema Mungiu cu Amintirile. Apropo de Mungiu, raman la parerea ca 4-3-2 e cel mai bun film romanesc pe care l-am vazut dupa '89.

Atunci cand..

"....oamenii de succes isi rezolva o parte din lucrurile complicate-casa, masina, siguranta financiara- incep sa se simta autosuficienti si sa predice despre cele simple".
Cosmin Alexandru, fost GM de multinationala. O zisa careia tind sa-i dau dreptate.
E atat de dificil sa ajungem acolo, la punctul in care sa nu mai depindem de nimeni si nimic, incat odata ajunsi, credem ca toate cautarile s-au terminat. Eu, recunosc, nu sunt tipul ascetic, care sa se poata detasa de nevoi mai lumesti. Imi place sa ma inconjor de lucruri frumoase, sa port haine care ma definesc, sa vad case amenajate cu gust, sa incerc mancaruri si arome noi acasa sau in restaurante nu neaparat luxoase, cat cochete. Si cu toate ca uneori less is more, in general nu optez pentru simplitatea aia "bruta". Odata ce am posibilitatea de a-mi oferi acest confort care probabil la Maslow e considerat la baza piramidei, simt ca infloresc si ma umplu de energie pentru alte preocupari asa-zis "superioare". Desi sa stai intr-o casa frumoasa, sa contribui cu ceva la aspectul unui oras frumos, nu sunt dupa mine niste nevoi "joase" ci dimpotriva. Dar poate nu Maslow trebuie criticat, poate e doar vorba despre faptul ca mie lipsa celor de mai sus imi creeaza un disconfort mai mare decat altora.
Cosmin Alexandru a avut norocul sa-si rezolve pe la 25 de ani chestiile vitale, dupa care a venit o zi cand n-a mai vrut corporatie. Si s-a implicat printre altele in Erudio, un proiect cu miez dedicat celor care cred ca nu oamenii exista pentru companii, ci invers. Si ca e normal sa existe necesitatea unor rezultate financiare, dar si companiile sa ofere ceva oamenilor care traiesc o buna bucata din viata acolo. Apropo de asta, sunt firme in care de la intrare iti dai seama ca exista numai pentru a produce bani. Cu cine, conteaza mai putin. Si simti asta in ciuda oricaror mission-vision-values care spun contrariul si stau afisate pe pereti. Mie una imi provoaca fiori.
Vestea buna e ca se poate si altfel. Cum nu exista oameni perfecti, nu sunt nici companii sau solutii de viata perfecte. Dar exista totusi si locuri ok, in care stilul de lucru nu te ia pe sus ca un vartej in care nu mai ai timp sau energie sa te mai intrebi ce iti place si ce ai vrea sa schimbi la jobul tau, ci doar ai grija "sa performezi". Si faptul ca sunt oameni din business care au creat ceva ca Erudio, care de cativa ani se dovedeste functional, ma bucura mult. Oameni din business care s-au reunit cu cativa intelectuali de marca, din categoria celor care nu s-au compromis cu aparitii comerciale fara nicio substanta, doar pentru bani. Oameni care cred ca e nevoie ca invatarea sa vina intotdeauna din 2 sensuri, nu numai dintr-unul, acela cu care si ei si eu am crescut- "de la educator si parinte catre copil". De asta unul din programele pe care le au e dedicat copiiilor: Recreatio - scoala de creativitate pentru copii. Mi-as inscrie copilul acolo fara sa stau pe ganduri.