Merita, merita

De cateva ori in ultimul timp cand am mai descoperit ceva frumos, o muzica, un film, o pictura poate si doar o idee am avut tendinta sa ma cert pe mine insami ca uit ca lumea e facuta din atatea lucruri care merita atentie. M-am certat ca in loc sa le descopar imi mai spal creierul cu mondenitati obosite sau zappez printre emisiuni fara cap si coada..e drept, mai ales cand am creierul amortit dupa ore in sir de privit in laptop la job. Altfel, in special muzica mi se pare asa un dar. Cand citeam de curand pe blogul cuiva ca muzica e doar o chestie de fond pentru persoana respectiva, m-am gandit cat de contrar simt eu. Cred ca nu exista stare de spirit pentru care nu sa nu gasesti o bucata muzicala potrivita. Muzica clasica eu am ascultat foarte putin spre deloc in anii mei de formare. Nu stiam nici macar multe bucati cunoscute (in afara de omniprezenta 'Primavara' lui Vivaldi si ceva Mozart). Acum, cred ca muzica clasica necesita un exercitiu mai complex de perceptie, ca sa o urmaresti si sa te racordezi la ea iti trebuie alta concentrare decat pentru 'Pink Martini', de exemplu. Si te educa intr-un mod aparte, e cumva in acelasi registru ca teatrul fata de film. Sunt recunoscatoare ca exista si ca am sansa sa traiesc intr-un secol in care am acces la orice, cu atata usurinta. E buna, foarte buna chiar si epoca asta moderna la ceva.

ps Acum ascult uverturi din Rossini si imi place.

Parinti de poveste

..nu prea exista. Sunt greu de gasit si cei macar normali, fara cusururi majore care sa te te influenteze negativ pe drumul devenirii tale. Ieri am ascultat niste povesti triste, ale unei femei trecute de 40 de ani, care mi-au intarit anumite convingeri despre ea. Sa incerce sa te violeze cineva la 14 ani, sa te si bata pana la sange si sa nu le spui parintilor, nici atunci si nici..niciodata, exemplifica o relatie cat se poate de proasta cu ei. Confirmata de ea, de altfel. Copii vulnerabili, care ajung adulti cu probleme emotionale. Pe undeva acolo, o fisura, desi adanc ingropata sub alte straturi de emancipare, ramane. Desi ar fi fost cel mai normal lucru din lume sa ai la cine sa te duci cu incredere si sa povestesti o asemenea grozavie, si sa te ajute sa te vindeci. Trist, trist de tot. Mi-e mila de toti copiii din lumea asta crescuti de parinti indiferenti sau inabordabili si i-as mangaia pe toti pe cap si strange la piept dac-as putea.