Intr-un tarziu

Intr-un tarziu
Vine si poezia.
Dupa framantari de-o noapte,
Spre ziua.
(Pe la cantatul cocosilor de ziua.)

-Ceva nou ?intreb incercanat.
-Nimic.
-Atunci de ce-ai mai venit ?
-Ca sa-ti fac o viata mai frumoasa, zice.

(Marin Sorescu, 1996)

In ultimul an am simtit nevoia sa deschid carti de versuri, desi tot ce am citit de gen pana acum a fost ca lectura de scoala si nu cu vreo mare pasiune. Poate din dorinta de a gasi un alt tip de expresie, mai iesit din cotidian ? posibil.

Later edit: gresit, pe la 14-15-16 ani eram interesata de poezii. Dar nu atat sa le citesc pe ale altora, cat sa le scriu eu :). Pacat ca n-am mai pastrat nimic de atunci, dar sunt aproape sigura ca mi s-ar parea tare naive. Si cu toate astea, ar fi fost funny sa dau de ele prin vreun sertar.

Feminine

Neintrand in amanunte, ma intreb cateodata daca e posibil ca atunci cand sunt mai multe (prea multe:) femei la un loc, e posibil sa eviti sa apara situatii conflictuale dar din alea tipic feminine: vorbit cu subinteles, ascunzisuri, etc. Sau poate nu se intampla intr-o tara ca Olanda, unde cutuma generala e sa fii cat se poate de direct, chiar daca uneori risti sa fii brutal de sincer. Dar cel putin asa nu e loc de surprize (motive de suparare aflate dupa nu stiu cat timp), de neintelegeri.

Stiu, social vorbind e bine sa mai faci uz si de putin talent teatral si sa poti mima indiferenta/detasarea cand situatia o cere. Problema mea e ca nu prea pot face asta cu persoanele la care am ajuns sa tin, imi cere un efort interior care ma consuma stupid de mult.

Pe de alta parte, demult ma intreb cat functionez eu in sistemul asta "cu echipa". Adica cred ca functionez dar pana la punctul la care sa nu trebuiasca sa facem toti acelasi lucru, asta ma plictiseste si ma frustreaza. Imi place diferentierea si cred ca mi-am castigat dreptul de a face prioritar lucruri mai destepte, ajutand si la lucruri mai minore daca e nevoie dar nu uitand cine isi asuma in primul rand o anumita sarcina. Exista un stadiu in viata profesionala a oricui, cel in care faci de toate e mai la inceput, dupa parerea mea.

Prin perdeaua Aurorei..

..Liiceanu se vede un om frumos construit interior, flexibil, cu care impartasesc pe langa studiile comune in psiho-pupu si aceeasi viziune care ma face sa caut o confirmare permanenta a oricaror teorii in crampeiele de viata mai simple sau mai complexa din jur. Cu toate ca nu intotdeauna am picat pe aceleasi pareri ca ale ei (atunci cand i-am citit articolele sau am vazut-o la tv), "Prin perdea" e o carte pe care i-as recomanda-o oricui vrea sa inteleaga ceva despre psihologie si despre cum influenta ei poate sa te salveze in situatii limita (ca cea in care din cercetator la institut ajungi muncitor necalificat la fabrica "Suveica" doar pentru ca partidul comunist a decis ca e cazul sa pedepseasca in masa doritorii de meditatie transcedentala) si mai mult de atat, sa te ajute sa-ti poti pastra increderea in destinul personal si in oameni. Mi-a placut, printre altele, onestitatea ei de a recunoaste 2 aspecte care inca sunt cumva tabu-uri la noi:

- unul se refera la faptul ca nu i-au placut copiii la modul general, neconditionat (afirmatie pe care putine femei, si mai ales psihologi, ar indrazni sa o faca mai ales avand o imagine publica precum a ei); chiar dezvolta tema la un moment dat cu un copil al unui potential iubit, "pe care nu l-ar fi putut imbratisa de noapte buna" ;

- al doilea vizeaza activitatea ei de la o scoala de hipo-acuzici (copii cu deficiente de auz). Ar fi fost foarte comod sa pretinda ca asta i-a deschis noi orizonturi etc. sau ar fi putut lejer sa nu puncteze nimic, oricum "da bine la cv" sa spui ca ai lucrat intr-o astfel de zona. In loc de asta, ea afirma franc ca nu i-a placut, ca i-a fost foarte greu acolo si ca nu a reusit sa se adapteze.

In rest, cartea e un mix de intamplari personale si de consideratii generale despre psihologie (m-am bucurat sa descopar ca Yalom e printre preferatii ei), a fi mama singura, prietenie, intelectualitate si in general cautari.

O carte pe care o citesti pe repede-inainte si pe care o poti reciti si peste niste ani cu sansa de a-i descoperi sensuri noi - lucru pe care din pacate nu il pot spune decat foarte rar despre o carte sau un film.

Bancherul german

Recunosc, din cand in cand mai "frunzaresc" pe net presa mondena, se soldeaza cu un efect imediat de relaxare a creierului atunci cand sunt prea obosita sa mai imi ocup mintea cu ceva de substanta.

Am avut ocazia clara sa constat cat de mult distorsioneaza asa-zisa presa mondena cand am citit cam acum o luna un articol despre o idila a Mariei Dinulescu cu un personaj pe care se intampla sa-l cunosc: un project manager de la o firma germana din domeniul constructiilor, de care se scria ca e "agent imobiliar", "trebuie sa plece in curand din Romania" si ca " a asteptat-o de ziua ei cu un pat presarat cu petale de trandafir": http://www.cancan.ro/2009-09-10/Maria-Dinulescu-se-iubeste-cu-un-neamt.html. Evident, nimic din toate astea nu era real, lucru confirmat chiar de baiatul in cauza, cu care s-a nimerit sa ma intalnesc intr-un grup de cunostinte comune. Altfel, baiatul chiar de foarte mult bun-simt, nu se impauna cu relatia si nu poza in vreun macho man, se vedea ca tine la actrita dar fara sa faca din asta un spectacol. A fost amuzant cand a precizat ca ea nu e deloc genul care sa guste surprize de genul petalelor si ca nu ar fi garantat pentru reactia ei in cazul in care ar fi incercat asa ceva..

Azi imi cad ochii pe un alt articol in aceeasi publicatie in care se face referire la el ca la "bancherul german". De la agent imobiliar, la bancher in 2 luni chiar e ceva. Mi-as dori sa am si eu asa o evolutie spectaculoasa.

Apropo de candidati

Cum vi se pare o candidata care te suna cu cateva ore inainte de interviul programat cu reprezentantii straini ai companiei-client, care vin special o zi in Romania sa-si vada candidatii, si iti spune ca fata de cu o zi inainte cand ti-a confirmat ca poate veni, a mai avut o discutie cu firma actuala in urma careia a decis ca nu mai doreste sa plece de acolo ?? Si care, cand ii explici cele de mai sus (ca oamenii aia vin special pentru asta din alta tara) si ca faptul de a veni la un interviu nu inseamna ca va si trebui sa dea un raspuns afirmativ pe loc (de altfel, niciodata nu se fac oferte chiar la interviu) iti raspunde nonsalant ca "da, dar ea nu are timp de pierdut" ?......

Ca sa mai vin si cu legenda, persoana in cauza nu este vreo pustoaica, ci o femeie trecuta de 30 de ani, care are o pozitie de top management ...

69 de postari

Da, iata ca se facu un an de blogging, cum tot imi aminteste prietena Cami. Si numarul din titlu chiar e real, in fapt asta va fi a 70-a postare. Sa fie oare un mesaj ascuns, psihanalizabil legat de bilantul din titlu? :P

Oricum, desi l-am facut foarte putin public (vreau sa ramana un loc in care ma pot exprima liber pe teme cat de variate si nu-mi vine sa impart anumite subiecte cu oricine), e o experienta interesanta. Cu conditia sa nu scrii decat atunci cand simti nevoia sa spui ceva, si sa nu devina o rutina.

In fine...despre recrutare. Parerile mele

Lucru usor de sesizat pentru oricine ajunge aici din intamplare sau nu, acesta nu este un blog care serveste in vreun fel vreunui scop profesional. E dimpotriva, foarte personal, asa incat parerile de mai jos n-au absolut deloc rolul de a scoate la inaintare serviciile firmei unde lucrez. Slava Domnului, nu e nevoie sa ne promovam in felul asta si ma simt foarte eliberata ca nu mai sunt intr-o companie care imi pretinde ca obligatie de serviciu afisarea mandriei de a lucra pentru ea (pionierii capitalismului stiu la ce ma refer).
S-a intamplat sa fac recrutare pentru ca asta s-a cerut in joburile de HR pe care le-am avut, dar e o zona care-mi place si desi in ultimii 2 ani e prima oara cand fac asta in procent de 70-80% din job, inca nu m-am plictisit. Am fost la randul meu candidat, am batut agentiile de recrutare, deci stiu si cum e de partea ailalta a baricadei suficient de bine incat sa imi dau seama ca NU TREBUIE SA UIT cum e sa fii candidat.
Si acum revenind, poate serveste cuiva sa enumar cateva din principiile pe care incerc eu sa le aplic in ce fac; daca nu serveste nimanui, cel putin mi-a permis o reflectie pe tema data :):
- nu sun niciodata cu o abordare din aia entuziasta presarata cu sintagme de tip "avem o oferta de nerefuzat"; vorba cuiva, asta e replica de tip vanzator ambulant; la telefon, nu incep sa turui despre o propunere de job inainte sa ma asigur ca poate vorbi (poate se intampla sa fie cu seful langa, nu ?)
- intotdeauna la interviu incerc sa fac persoana din fata mea sa se simta relaxata si daca se iveste ocazia mai si glumesc (poate nu iese intotdeauna, mai esti obosit, etc dar macar incerc); nu cred ca duce la nimic bun sa ai o atitudine scortoasa, mai ales ca sunt persoane care nefamiliarizate cu mersul la interviuri;
- incerc sa privesc dincolo de prima impresie fie ea buna sau rea;
- ma plictiseste sa pun aceleasi intrebari tuturor asa ca elaborez spontan in functie de cv si de persoana, dar urmarind sa ma lamuresc daca persoana "se pupa" cu profilul postului si daca ar fi motivata si motivant pentru ea noua pozitie- pentru ca nu intotdeauna jobul respectiv e un pas inainte pentru orice candidat;
- legat de punctul de mai sus, ma stradui sa prezint jobul realist, nu e niciun beneficiu pentru nimeni sa existe surprize post-angajare;
- intotdeauna (asta chiar o fac fara exceptie) ofer un feed-back celor pe care i-am vazut la interviu, chiar daca e vorba de cateva randuri pe mail. Lucrez pentru clientii care ne platesc proiectele, dar in egala masura ma intereseaza si sa cultiv relatii pe termen lung cu candidatii buni din piata pe care voi putea sa-i mai caut pentru alte proiecte viitoare. Si chiar si cei care nu au corespuns deloc merita un raspuns, pentru ca mi-au alocat din timpul lor ca eu sa-mi pot da seama daca sunt potriviti sau nu..Sunt gata sa ofer un feed-back mai detaliat (pe mine una m-au ajutat foarte mult niste oameni care mi-au spus o parere onesta la un moment dat) dar cred ca e interesant de mentionat ca odata am facut un experiment, le-am scris candidatilor care primeau un raspuns negativ ca le stau la dispozitie daca doresc sa detaliem motivele acelui raspuns. M-as fi asteptat ca destul de multi sa fie interesati. A fost exact invers: marea majoritate nu au fost. Pe mine una m-a uimit lipsa lor de interes in a se alege cu ceva de pe urma acelui interviu.
In acelasi timp, ma astept ca un candidat :
- sa nu intarzie peste 15 minute fara sa anunte (lucru care imi complica existenta cand am mai multe interviuri programate unul dupa altul si risti ca atunci cand il conduci pe unul spre iesire sa dai nas in nas cu cel care vine dupa el);
- sa nu ma ia peste picior sau sa ma priveasca de sus - poate sa fie orice tip de director, cand vine la un interviu e pentru ca vrea un alt job, si HELLO, NU MAI SUNT VREMURILE CU DOAR CATIVA CANDIDATI eligibili (recent am avut peste 1000 de aplicatii la un anunt) ;
- sa nu bata campii cu divagatii care nu au nicio legatura cu ce l-am intrebat si eventual sa nici nu se mai opreasca din vorbit;
- sa nu treaca in cv "engleza fluent" si la fata locului sa constat ca nu e in stare sa lege 2 vorbe (un exemplu) in conditiile in care engleza e un must;
- sa nu aplice la un job daca nu are absolut nicio tangenta cu ceea ce se cere (cum vi se pare, casiera care isi incearca norocul la job care cerea studii si experienta tehnice ?? nu e de mirare ca din cei peste 1000, am ales 10 cv-uri ..)
Cele de mai sus nu sunt niste principii teoretice, ci rezultatul unor experiente cat se poate de directe...orice asemanare cu realitatea fiind total neintamplatoare..
Ca si incheiere, este clar ca si in recrutare (selectie ar fi de fapt termenul corect, dar s-a impamantenit cel de recrutare, care inseamna strangerea de cv-uri) ca si in orice altceva implica oameni, nu ai cum sa detii cheia succesului absolut, te poti insela oricati ani de facut asta ai avea in spate. Si inca o concluzie personala: simtul umorului ajuta mult, si de o parte si de alta. Evident ca exista interviuri in care candidatul respectiv poate sa nu-ti placa deloc ca stil personal (dar asta nu trebuie sa se vada si nici sa te determine sa nu investighezi daca e potrivit pentru ce cauti), dupa cum si cel care vine la interviu poate sa simta acelasi lucru fata de tine (dar si el ar trebui sa fie suficient de elegant incat sa mascheze asta). Dupa cum sunt candidati cu care imediat te simti familiar, dar asta nu inseamna ca sunt neaparat si potriviti pentru job. Pana la urma e vorba despre o intalnire in care fiecare parte trebuie sa obtina niste informatii de la cealalta. Daca se poate ca asta sa se intample intr-un mod placut, e perfect.

Clubbing in Bucuresti

In sfarsit aseara sau mai bine zis azi-noapte s-a ivit ocazia (nu ca as fi asteptat-o cu nerabdare, tocmai ca n-am tinut sa ajung ca altfel ajungeam pana acum) sa merg in Bamboo, clubul minune de care stiu pana si colegii mei de la biroul din Paris care se declara impresionati "ca asa ceva exista in Romania". Banuiam cam cum trebuie sa fie ca doar acolo se duce EBA, Codin Maticiuc si alte personaje care pentru mine sunt multimea vida, dar pe de alta parte vazand cum se minuneaza si alti expati de prin Bucuresti, am zis ca o fi totusi ceva de capul lui, macar ca amenajare.

Ei bine, este intr-un fel. In sensul ca este un spatiu foarte mare, un fel de hala (cred ca asta a si fost inainte). Cu ornamente extrem de ostentative, de la candelabre imense la canapele si fotolii cu Swarovsky si podele de sticla, acvarii, sub privirea ingaduitoare a unor statui de Buddha din loc in loc - nu mai stiu daca am omis ceva. Totul e gandit sa impresioneze, dar pe modelul la limita cu kitschul. La fel cum fac si oamenii care apar in incinta: cat mai provocatori in aparitie. Evident, plin de pupeze cat mai decoltate si catarate pe tocuri, baietasi cu palarii si alura de dandy sau straini doritori sa profite la maxim de tot ce poate oferi Romania aia cu fete foarte usor disponibile de care au auzit ei. Noi am ajuns pe la 1, si de-abia atunci incepea showul cu dansatoare. Muzica ? Din aia electro, genul care te spala pe creier repetand ritmuri sacadate cu nimic foarte diferite de la o melodie la alta. Si cand iesi din parcarea intesata de masini scumpe, dai cu nasul de strazile cu hartoape si blocurile prea putin aratoase ale cartierului Tei.. c-asa e la noi, in fata una si in spate cu totul alta.

Asa incat evident ca nu e genul de loc in care sa mai calc prea curand. La fel ca si Fratelli, alt club de care tot auzisem sau LeGaga, doar ca sunt la scara mai mica. Prefer Jack's unde spatiul e cam cat 2 camere mai mari sau Spice din zonele Calea Victoriei-Romana, dar unde muzica e ok, lumea danseaza si interactioneaza fara autisme din astea de imagine tantosa. Gaia intre timp s-a inchis, se pare ca i-a ajuns criza din urma, asa ca n-am mai apucat sa vad si acolo cum e.

O posibila explicatie pe care mi-au dat-o cativa pentru ca unii straini altfel cu ceva creier sunt impresionati de astfel de locuri flashy e marimea investitiei. In Vest se pare ca nu se apuca nimeni sa bage atatia bani pentru ca nu e atata afluenta de lume, si nu in fiecare zi a saptamanii. Eu zic doar ca s-ar putea sa fie asta explicatia, pentru ca n-am vazut atata viata de noapte pe-afara incat sa pot fi sigura.

Asa ca avem si noi o mandrie, suntem "show-off" si unii baieti destepti stiu sa speculeze si sa faca bani gramada. Si legat de bani, un alt aspect care te frapeaza in astfel de locuri: par sa vina cel mai mult oameni care nu traiesc dintr-un salariu (fie el si de mii de euro), ci cheltuie banii altora. Unii ai parintilor, altii ai amantilor, fiecare dupa posibilitati.

Cum am ajuns sa fac poza cu Ethan Hawke

Cel mai tare Halloween ...a fost anul asta, si nu neaparat pentru chestia din titlu (honestly: tipul nu ma dadea pe spate nici inainte, iar in carne si oase nici atat nu-mi spune mare lucru, e destul de sters pentru gustul meu, dar de apreciat amabilitatea cu care a subscris la dorintele unei 1/2 din sala de a se poza cu el, a-l atinge, a dansa etc- saracutul, nu stiu cata placere ii faceau toate astea, dar nu transparea nimic) cat pentru ca ador chestia cu costumele. Si cred ca si altora le place, pentru ca in toata sala se simtea acelasi dor de joaca si de descorsetare, de la stiriste si actori la ambasadori sau directori de hoteluri , macar ca numai pentru o seara. Si chiar am vazut niste costume superbe. Si cand am plecat de-acolo in alte cluburi lumea reactiona la coditele mele mov, ma mai intrebau ce personagiu sunt si era foarte haios.

Revenind la chestia cu poza, am dat nas in nas cu domnul de cum am intrat, se intampla ca ne indreptam spre bar in acelasi timp, eu sa-mi ridic una din cele 2 alcoolice incluse in bilet, dansul probabil ca sa mai ia o pauza de la doamnele, d-rele si domnii care-l asaltasera pana atunci. Si sincer nu tineam deloc sa mai contribui si eu la fenomenul descris mai sus, dar l-am vazut pe Cabral si mi-a incoltit ideea sa-i fac o surpriza prietenei exotice din Doha care-l citeste asiduu. Si cand se posteaza umanul langa mine pentru poza, iaca era si Ethan langa, asa ca mi s-a parut aiurea sa nu-i zic sa ramana si el.. Cabral s-a dat la o parte cand a vazut, asa ca au ramas pozele separat cu cei 2 "divi". Ba chiar dl. Ethan s-a aratat interesat sa vada daca sigur a iesit poza..:P

Revenind la atmosfera de totala relaxare din sala, care nu se intampla intotdeauna cand la astfel de evenimente e multa lume corporatista, inca ma mai uimeste tipologia ambasadorului cu care discuti lejer, care se ofera sa-ti aduca o bautura si nu are niciun fel de fitze. Asa o fi stilul pe la scoala de diplomatie de la ei de-acolo, nu-mi dau seama pentru ca pana anul asta n-am avut ocazia sa cunosc vreunul. Am inceput sa fac colectie de carti de vizita pe birou :). Posibil ca numai in tarile astea foste comuniste sa fi ramas cu impresia ca ambasadorii sunt din aia cu batzul bine introdus undeva si ca trebuie sa aiba un aer patruns de importanta jobului dumnealor.