In spiritul perioadei

Imi place sa fac cadouri, imi place sa si primesc si nu mi-e teama sa recunosc. Oarecum, cu cele primite e simplu - cine ma cunoaste cat de cat ar trebui sa stie ca un cd sau o carte ma "rezolva" oricand- sigur, cu conditia sa pice in sfera mea de interes. Si sunt cadouri din zona asta care par atat de universal valabile - se gasesc acum atatea albume interesante, dac-ar fi sa iei numai din categoria cu locuri de vizitat, cu animale, fotografii de tot soiul etc -, atatea colectii de muzica incat nu-mi pot imagina ca nu se poate gasi ceva care sa faca placere oricui. Rar mi s-a intamplat insa "sa ma nimereasca" vreun cadou in ultima perioada, nu stiu cum se face ca prietenii mai degraba mi le fac pe principiul de a-mi oferi ce le-ar placea lor sa primeasca. Nu ma supar, doar nu te poti supara cand stii ca intentia a fost alta dar nu i-a iesit omului, ce sa-i faci, se intampla.. doar ma amuz..de exemplu, precum ziceam, imi place sa citesc diverse, si intotdeauna ceva beletristica. O buna amica, draga de ea, m-a cadorisit cu un teanc de carti.. o singura problema insa..sunt autorii ei preferati...eu nu ma regasesc in niciunul :)

Altfel, cand e vorba de facut cadouri, imi place sa surprind si lumea care nu se asteapta sa primeasca ceva de la mine si sa ma folosesc si de alte ocazii decat astea tipice - de exemplu cosmeticiana, coafeza mea carora le-am adus mici nimicuri de prin preumblarile mele in strainataturi, pentru ca ma gandesc ca e putin probabil ca femeile astea sa ajunga pe la Viena sau wherever si stiu cat ma incanta si pe mine, chiar daca mai umblata ca ele, sa primesc cate ceva din locuri in care n-am fost.

Altfel, de Craciunul asta am avut la indemana un teanc de dvd-uri, unul de carti si ca sa nu fiu in spiritul general, a doua zi m-am uitat cam toata ziua la muzici si traditii evreiesti pe net :). Apropo de filme, evident am ales din alea mai usurele, dar 2 m-au distrat in mod deosebit: Garfield 2 (care astfel se alatura lui Ratatouille si Shreck, preferatii mei animati) si Fever Pitch cu Drew Barrymore, un film din care mai prinsesem o bucata la HBO dar pe care acum l-am vazut cap-coada cu mare placere. Da, sunt filme usurele care bat in stupid atat de tare incat anuleaza orice efect relaxant, si sunt altele care sunt exact ce trebuie: o nota cald-comica, fara stridente. Asta e unul din ele, dupa mine. Sa dormi cat poti de mult, sa n-ai niciun program, sa-ti schimbi "niciun programul" dupa cum ai pofta de la o ora la alta.. cred ca e salvator sa ai cateva zile din astea din cand in cand.

20 de ani de la o euforie cum alta n-a mai fost

..de la Revolutie. Tot am vrut sa scriu postul asta de cateva zile. Cu toate ca prin mass-media mi s-a parut ca zilele respective ca nu au trecut marcate corespunzator, am citit pe blogurile unora si altora povestiri care ma fac sa cred ca totusi multi care aveau varsta la care puteau pricepe cat de cat ce se intampla, au simtit nevoia sa-si aminteasca. Eu as fi simtit nevoia si sa-i arat aprecierea mea unui parinte care si-a pierdut atunci un copil, sa-i spun cat ii datoram, dar nu cunosc pe nimeni in situatia asta. Evident ca inca adevarul intreg nu a fost spus despre ce s-a petrecut atunci, dar de curand am mai avut ocazia unor noi reflectii mirate.

Citeam prin preajma aniversarii caderii zidului Berlinului care a fost punctata si in Bucuresti de diverse evenimente, intre care un festival de film, despre cum s-au petrecut lucrurile la ei. Surprinzator sau nu, se pare ca tot de la adunarea oamenilor in jurul unei biserici, Sf. Nicolae din Leipzig, a pornit totul. Oamenii au gasit acolo un suport si au inceput sa devina din ce in ce mai protestatari, dar preocupati permanent ca totul sa nu degenereze sub nicio forma in violenta. Intr-un final, miscarile de strada, care au ajuns pe parcurs de 2 luni sa reuneasca mai mult de jumatate din populatia orasului - 320 000 din 500 000 - au dus la caderea guvernului Honecker si la obtinerea dreptului de libera circulatie in Germania capitalista (chestia funny e ca discutand cu mai multi nemti, am inteles ca a fost o neintelegere in felul in care s-a comunicat de catre comunisti acea decizie atunci). De retinut ca, desi au fost ceva arestari, guvernul lor a decis sa nu opereze un masacru si absolut nimeni nu a murit, drept pentru care revolutia lor a fost supranumita "Revolutia pasnica". Ca si in Cehia, Ungaria, Bulgaria. Nu sunt foarte sigura de Polonia, dar oricum nu cred ca numarul de morti a fost comparabil cu cel de la noi.

In seara zilei de 22, stateam in Piata Unirii mancand un sandwich la unul din bistrourile de la parterul magazinului si ma uitam pe fereastra la lumea care trecea. Oameni grabiti in drumurile lor spre cumparaturile de cadouri de Craciun, pustime vesela, relaxata. Daca nu s-ar fi produs schimbarea, ce s-ar fi ales de mine ? As fi avut oare forta sa lupt cu inertia si lipsa de perspective a sistemului si sa-mi croiesc un drum care sa ma multumeasca, cat de cat ? Cred ca macar intrebarea asta le-o datoram celor care au murit atunci. Chiar daca au murit din cauza unor confuzii sau unei manipulari, totusi curajul lor de a iesi in strada a contat.

Povestirile pe care le-am citit pe bloguri sunt impregnate de sentimente amestecate. Multi isi amintesc de energia aia extraordinara, extatica, pe care intr-adevar e greu sa o explici cuiva din afara sistemului, probabil comparabila cu ceea ce traieste un condamnat dintr-o eroare judiciara care iese la lumina dupa ani de temnita grea. Pe urma, multi pomenesc de anii '90, "asa cum au fost ei, cu lipsuri si dezamagiri si cu iluzia ca tara o sa se puna pe picioare, altii mai frumosi n-am avut, aia au fost anii tineretii noastre. Greu sa te obisnuiesti cu gandul ca lucrurile minunate nu aduc intotdeauna minuni, sau ca lucrurile ingrozitoare iti pot deschide orizonturi. " - cum bine scrie Earthwalker, care acum isi traieste viata post-Revolutie la Pittsburgh.

In zilele respective, 21-22, televiziunile comerciale in marea majoritate au inserat cateva stiri, altceva n-au gasit cu cale sa mai transmita. Singurul, TVR care a difuzat niste documentare. Ok, pot sa inteleg ca sunt alte subiecte mai arzatoare, lumea e in criza, dar asta n-ar trebui sa ne impiedice sa ne amintim un moment cu adevarat foarte important pentru istoria noastra. Si care pentru toti, la nivel personal, a avut un impact. Nu putem organiza precum nemtii niste ceremonii la care sa invitam si personalitati din afara tarii, dar chiar aproape nimic in afara de o ceremonie facuta aproape formal si cu o mana de participanti in Piata Palatului si a Universitatii? Doar atat rezoneaza in noi zilele respective ?

Intr-adevar, alti ani mai buni decat anii '90 n-am avut, dar asta nu e vina celor care au luptat cu sinceritate pentru a rasturna un regim opresiv care excludea orice dezvoltare autentica. Si chiar daca pentru multi dezamagirile adunate in acea prima decada Iliescu au umbrit entuziasmul initial, cred ca e de bun-simt sa ne amintim de cei care au riscat si au pierdut tot ce aveau mai pretios atunci, intr-o lume in care casele erau mai toate la fel, masinile straine o raritate (cu exceptia celor de prinprejurul comunist), o lume fara conturi in banca si vacante in locuri exotice : viata.

Poveste cu bunici

M-a inspirat povestea lui Dobro de aici: http://www.dobro.ro/?p=209. E asa de frumos si sensibil scrisa.

Mi-as fi dorit si eu asa bunici, dar n-a fost sa fie chiar asa. In adolescenta mi-ar fi placut niste bunici intelectuali, in casa carora sa gasesc o sumedenie de carti si de obiecte vechi, gen Alexandru Paleologu. Pe urma mi-am dat seama ca nu asta e asa important, ci sentimentul de familie si drag neconditionat.

O prima pereche de bunici ..n-a fost de fapt pereche. Bunica "buna" murise cand eu eram prea mica macar ca sa mi-o aduc aminte. Bunicul si-a gasit o alta femeie, care avea si ea la randul ei nepoate si intotdeauna a facut diferenta intre noi cei de la prima nevasta si ale ei; el n-a protestat din cate stiu, cred ca a preferat sa ii tolereze asta pentru altfel era o foarte buna gospodina. Era, cum s-ar zice, cazul clasic de bunica vitrega :). In final, a murit de cancer. Mi-a parut rau de ea, asa cum iti pare de orice fiinta care sufera. Surprinzator sau nu, dupa moartea ei, fiicele si nepoatele ei care inainte erau prezente in aproape fiecare vacanta, n-au mai dat niciun semn, l-au uitat pe bunicul ca si cand n-ar fi existat. Trist dar adevarat. El insa a fost si a ramas un personaj amuzant, genul "hatru" si chiar daca nu ne vedem prea des ma simt in largul meu acolo. Pacat insa ca datorita conjuncturii n-am multe amintiri din copilarie cu el.

A doua pereche...erau aici in Bucuresti. Ambii, tot oameni simpli, bunica nu terminase liceul, cu o copilarie chinuita dat fiind ca venea dintr-o familie destramata si ramasese in grija tatalui, un om foarte sever. De cand o stiu, a fost cam tot timpul bolnava, boli de stomac, pe urma boli de inima, mereu avea cate ceva. El, croitor de meserie, rabdator cu noi nepotii, dar cu suceli. Om cu experienta unui razboi si a unui lagar la rusi, probabil ca a ramas cu nervii mai sensibili de acolo. Ma repezea si pe mine, si pe ea din senin cateodata. Bunica a murit in toamna asta, la 86 de ani. Asa, fragila cum era ea, a reusit s-o duca pana la anii astia. A fost prima moarte a cuiva din familie - se pare ca avem gene bune in neam si suntem longevivi. A fost trist, dar nu sumbru. Mi-au ramas de la ea 2 albume cu fotografii - din diverse vacante la bai in care ma luau cu ei -cu scrisul ei constiincios pe spatele fiecareia : "Amintire din anul .." si niste bijuterii. In copilarie, eram mai apropiata de el, pentru ca avea mai multa rabdare sa se joace si sa vorbeasca cu mine, de ea mai radeam pentru ca nu ma tinea in mana ca el. Dar stiu ca si ea tinea la mine si deja imi e dor de ea.

Bunicul a ramas singur, are 94 de ani si sta aproape toata ziua inchis in camera lui unde fie motaie fie mai asculta ceva radio sau citeste un ziar. Stiu ca ii tot auzeam vorbind in ultimii ani care sa moara primul, ca sa nu ramana celalalt singur..si ma gandesc ca orice i-ai spune unui om de 94 de ani ca sa-l imbarbatezi, oare mai poate gasi pofta de a trai de unul singur la varsta asta, dupa ce 60 de ani i-a trait langa cineva ? Cred ca oricum la 94 de ani nu prea mai ai chef de nimic.

Dupa moartea bunicii din Bucuresti au aparut niste discutii urate despre apartamentul lor. De fapt, au iesit la iveala niste acte, care se facusera cu vreo 2 ani inainte, "cu sprijinul" matusii mele. "Aripa" noastra respectiv mama a fost uitata. Unii se pare ca se grabesc sa se asigure ca vor primi tot ce se poate primi. Dupa o discutie pe care a avut-o mama cu bunicul, au aparut acele albume cu fotografii si cateva lantisoare, pentru altfel literalmente nu aveam nicio amintire, nici eu nici mama, de la ea.

Parastasul ei de 40 de zile a fost sambata trecuta. A fost o vreme cainoasa, cu vant rece. Imi amintesc cum isi dorea ea "sa moara pe timpul florilor". N-a fost sa fie. Sa-i fie tarana usoara..

Complimente

Cand cineva te place si te invaluie intr-o ploaie de complimente, te simti ca sub un reflector cu lumina puternica. Sau eu una, ma simt confortabil si nu prea. Evident, ma flateaza dar in acelasi timp totul mi se pare exagerat. E drept ca nu trebuie sa fii oficial cea mai frumoasa si desteapta, e suficient ca un singur barbat sa te perceapa asa. Si probabil asa e si normal sa fie.

Mi-e greu cu complimentele care vin "avalansa" spre mine. Ma fac sa ma intreb oare ce hiba se ascunde in spatele acestui prim inceput promitator ?

Sa speram ca va fi bine..

..sau cel putin ca nu va fi la fel de dezastruos cat era pe vremea lui Iliescu. O economie incetinita, coruptie, tot felul de privatizari pe sest in dauna statului si prosperitatea unor afaceri dubioase in locul unor investitii adevarate. 5 ani de frana pentru mine ca si pentru oricare om tanar pot conta mult. Peste 5 ani voi avea 39. Iar anumite sanse, cum e sansa unui context economic infloritor, pot sa (re)apara prea tarziu.

Later edit: nu cred Basescu e de pus pe piedestal (de fapt, n-ar trebui sa mai facem cu nimeni treaba asta, dupa ce-am trait ce-am trait in Romania), dar mai bine sa vad din cand fata lui la tv decat pe ale lui Iliescu si Hrebenciuc.

Connex remember, Connex all times

Aseara am fost la o intalnire cu cei care au fost angajatii defunctei companii (defuncta ca brand), la ideea cuiva care s-a gandit ca multora din cei acum imprastiati in 4 zari le-ar face placere sa se reintalneasca si sa depene amintiri din perioada de entuziasm pionieresc a telecomului in Romania. O idee care s-a dovedit a avea mare priza, intrucat s-au aratat la fata locului vreo 200 de personaje.. S-au incercat si niste poze pe departamente, care m-au facut sa zambesc.

Connex - un loc in care mi-am petrecut vreo 5 ani jumate...trecand de la entuziasmul de care pomeneam mai sus la o ura cu patima, in ultimul an cel putin, cand nu mai suportam minunata activitate de Customer Care si opacitatea cu care mi se bara drumul spre depart. HR, in timp ce alte persoane mai bine relationate aveau cale libera.. Dupa ce am plecat de acolo, eram atat de saturata de proceduri si viziune corporatista nord-americana incat am crezut ca nu o sa-mi pot vreodata aminti de ei fara resentimente. Si cu toate astea, dupa 2-3 ani, in care am experimentat si companii romanesti haotice, si HR-ul mult visat, am putut sa am niste sentimente mai putin inflamate. Iar aseara chiar m-a apucat nostalgia - dupa atmosfera aia din primii ani, cand te simteai in avangarda doar pentru ca lucrai la o super-companie (atunci stiau sa te faca sa simti asta), care mai era si numarul 1, dupa spiritul ala de camaraderie care se crea atunci cand aveai de rezolvat tot felul de probleme, si nu in ultimul rand dupa acei ani intre 22 si 27 din viata mea, care nu se vor intoarce niciodata. Stiu ca suna ca si cand as fi o baba, dar ce sa faci, cand treci de 30 percepi ca s-ar putea sa fii deja pe la 1/2-a vietii :)

Tot cu ocazia asta am constatat diverse evolutii ale unora si altora, sunt oameni care au ramas la fel de "bule de aer", fara nicio substanta, si care nu conteneau sa se impauneze cu firmele pe care si le-au facut etc, dar pe unii mi-a facut o reala placere sa ii revad. Inclusiv unii din fostii mei sefi, persoane absolut ok, si profesional si uman. M-am bucurat sa vad ca viata unora s-a asezat foarte bine, pe toate planurile, asa cum meritau de fapt.

Pe de alta parte, imi e la fel de clar ca nu as mai putea sa repet experienta, de entuziasmul ala competitional nici nu ar mai putea fi vorba, iar cat priveste ideea de a lucra intr-o corporatie de dimensiunea aia, nici atat. Nu e pentru mine. Asadar, Connex cel verde va ramane pentru totdeauna asociat cu tineretea, cu anii aia in care totul parea posibil si "sky was the limit". Poate asa s-a si potrivit cel mai bine, atunci si nicicand altcandva.

ps si Bradut ar fi trebuit sa vina, dar il consideram absent motivat pentru ca e doar la capatul lumii..