Poveste cu bunici

M-a inspirat povestea lui Dobro de aici: http://www.dobro.ro/?p=209. E asa de frumos si sensibil scrisa.

Mi-as fi dorit si eu asa bunici, dar n-a fost sa fie chiar asa. In adolescenta mi-ar fi placut niste bunici intelectuali, in casa carora sa gasesc o sumedenie de carti si de obiecte vechi, gen Alexandru Paleologu. Pe urma mi-am dat seama ca nu asta e asa important, ci sentimentul de familie si drag neconditionat.

O prima pereche de bunici ..n-a fost de fapt pereche. Bunica "buna" murise cand eu eram prea mica macar ca sa mi-o aduc aminte. Bunicul si-a gasit o alta femeie, care avea si ea la randul ei nepoate si intotdeauna a facut diferenta intre noi cei de la prima nevasta si ale ei; el n-a protestat din cate stiu, cred ca a preferat sa ii tolereze asta pentru altfel era o foarte buna gospodina. Era, cum s-ar zice, cazul clasic de bunica vitrega :). In final, a murit de cancer. Mi-a parut rau de ea, asa cum iti pare de orice fiinta care sufera. Surprinzator sau nu, dupa moartea ei, fiicele si nepoatele ei care inainte erau prezente in aproape fiecare vacanta, n-au mai dat niciun semn, l-au uitat pe bunicul ca si cand n-ar fi existat. Trist dar adevarat. El insa a fost si a ramas un personaj amuzant, genul "hatru" si chiar daca nu ne vedem prea des ma simt in largul meu acolo. Pacat insa ca datorita conjuncturii n-am multe amintiri din copilarie cu el.

A doua pereche...erau aici in Bucuresti. Ambii, tot oameni simpli, bunica nu terminase liceul, cu o copilarie chinuita dat fiind ca venea dintr-o familie destramata si ramasese in grija tatalui, un om foarte sever. De cand o stiu, a fost cam tot timpul bolnava, boli de stomac, pe urma boli de inima, mereu avea cate ceva. El, croitor de meserie, rabdator cu noi nepotii, dar cu suceli. Om cu experienta unui razboi si a unui lagar la rusi, probabil ca a ramas cu nervii mai sensibili de acolo. Ma repezea si pe mine, si pe ea din senin cateodata. Bunica a murit in toamna asta, la 86 de ani. Asa, fragila cum era ea, a reusit s-o duca pana la anii astia. A fost prima moarte a cuiva din familie - se pare ca avem gene bune in neam si suntem longevivi. A fost trist, dar nu sumbru. Mi-au ramas de la ea 2 albume cu fotografii - din diverse vacante la bai in care ma luau cu ei -cu scrisul ei constiincios pe spatele fiecareia : "Amintire din anul .." si niste bijuterii. In copilarie, eram mai apropiata de el, pentru ca avea mai multa rabdare sa se joace si sa vorbeasca cu mine, de ea mai radeam pentru ca nu ma tinea in mana ca el. Dar stiu ca si ea tinea la mine si deja imi e dor de ea.

Bunicul a ramas singur, are 94 de ani si sta aproape toata ziua inchis in camera lui unde fie motaie fie mai asculta ceva radio sau citeste un ziar. Stiu ca ii tot auzeam vorbind in ultimii ani care sa moara primul, ca sa nu ramana celalalt singur..si ma gandesc ca orice i-ai spune unui om de 94 de ani ca sa-l imbarbatezi, oare mai poate gasi pofta de a trai de unul singur la varsta asta, dupa ce 60 de ani i-a trait langa cineva ? Cred ca oricum la 94 de ani nu prea mai ai chef de nimic.

Dupa moartea bunicii din Bucuresti au aparut niste discutii urate despre apartamentul lor. De fapt, au iesit la iveala niste acte, care se facusera cu vreo 2 ani inainte, "cu sprijinul" matusii mele. "Aripa" noastra respectiv mama a fost uitata. Unii se pare ca se grabesc sa se asigure ca vor primi tot ce se poate primi. Dupa o discutie pe care a avut-o mama cu bunicul, au aparut acele albume cu fotografii si cateva lantisoare, pentru altfel literalmente nu aveam nicio amintire, nici eu nici mama, de la ea.

Parastasul ei de 40 de zile a fost sambata trecuta. A fost o vreme cainoasa, cu vant rece. Imi amintesc cum isi dorea ea "sa moara pe timpul florilor". N-a fost sa fie. Sa-i fie tarana usoara..