Unul din lucrurile de care incerc sa ma tin ca de o proba a evolutiei mele este felul in care ma raportez la ceilalti, constand in efortul de a le intelege punctele de vedere si a le transmite emotii "curate". Ma ajuta desigur si facultatea de-am terminat-o ("psiho-pupu", vorba unei cunostinte) si maldarul de carti citite dupa pe teme din domeniu. Nu pretind nicicum ca mi-ar iesi intotdeauna - am si eu oameni pe care n-am niciun chef sa-i inteleg, dar stiu ca ma stradui cel putin - si mai ales atunci cand sunt persoane pe care le simt departe de registrul meu de optiuni. Cu atat mai mult fata de cei fata de cei pe care ii consider prieteni. Si eu am stari in care n-am disponibilitate pentru altii, dar incerc sa transmit mesajul onest si cat mai putin susceptibil de a fi interpretat personal "nu am dispozitie in general, nu de a vorbi cu tine in particular". Daca nu devin mai toleranta si mai dispusa sa transmit energii pozitive altora, atunci ce castig la nivel uman imi mai aduce experienta (de viata)? Continui sa cred ca degeaba ai ascensiuni profesionale spectaculoase, daca refuzi sa te modelezi si in raport cu altii. Maturitatea inseamna si asta, dupa umila mea parere. Sigur ca pe la 20 de ani tipologia artistului egocentric era o lampa de atras flutureii sprintari, acum insa nu ma mai convinge absolut deloc. A se vedea "Surving Picasso" cu Anthony Hopkins - pentru cei care inca sunt fascinati de model - rezuma foarte bine esentialul convietuirii cu om de gen.
Saptamana asta, datorita unei prietene care mi-a aratat inca o data ce simplu e sa fii neserios si sa raspunzi cu un gest urat unei atitudini deschise, constat ca nu tuturor le e jena sa mai afiseze comportamente puerile, chiar daca au trecut binisor de 30 de ani. Jena fata de ei insisi in primul rand.
Prietena in cauza nu e un Picasso, dar e inteligenta si cu atat mai mult nu-mi explic cum de nu pricepe incongruenta ei proprie si personala intre cele 2 dimensiuni.
