Unul din lucrurile de care incerc sa ma tin ca de o proba a evolutiei mele este felul in care ma raportez la ceilalti, constand in efortul de a le intelege punctele de vedere si a le transmite emotii "curate". Ma ajuta desigur si facultatea de-am terminat-o ("psiho-pupu", vorba unei cunostinte) si maldarul de carti citite dupa pe teme din domeniu. Nu pretind nicicum ca mi-ar iesi intotdeauna - am si eu oameni pe care n-am niciun chef sa-i inteleg, dar stiu ca ma stradui cel putin - si mai ales atunci cand sunt persoane pe care le simt departe de registrul meu de optiuni. Cu atat mai mult fata de cei fata de cei pe care ii consider prieteni. Si eu am stari in care n-am disponibilitate pentru altii, dar incerc sa transmit mesajul onest si cat mai putin susceptibil de a fi interpretat personal "nu am dispozitie in general, nu de a vorbi cu tine in particular". Daca nu devin mai toleranta si mai dispusa sa transmit energii pozitive altora, atunci ce castig la nivel uman imi mai aduce experienta (de viata)? Continui sa cred ca degeaba ai ascensiuni profesionale spectaculoase, daca refuzi sa te modelezi si in raport cu altii. Maturitatea inseamna si asta, dupa umila mea parere. Sigur ca pe la 20 de ani tipologia artistului egocentric era o lampa de atras flutureii sprintari, acum insa nu ma mai convinge absolut deloc. A se vedea "Surving Picasso" cu Anthony Hopkins - pentru cei care inca sunt fascinati de model - rezuma foarte bine esentialul convietuirii cu om de gen.
Saptamana asta, datorita unei prietene care mi-a aratat inca o data ce simplu e sa fii neserios si sa raspunzi cu un gest urat unei atitudini deschise, constat ca nu tuturor le e jena sa mai afiseze comportamente puerile, chiar daca au trecut binisor de 30 de ani. Jena fata de ei insisi in primul rand.
Prietena in cauza nu e un Picasso, dar e inteligenta si cu atat mai mult nu-mi explic cum de nu pricepe incongruenta ei proprie si personala intre cele 2 dimensiuni.
2 comentarii:
Mi se pare super tare ca ai abordat subiectul asta. In ultima vreme mi s-a destramat o relatie de prietenie in urma unui incident de genul:
eu: nu am chef sa vorbesc pe tema.
ea: te rog sa nu ma jignesti.
Din seria jocurilor pentru adulti. O comunicare perfect gresita si ametitoare prin neintelegere.
In fine. Intr-una din zilele trecute am avut initiativa si am abordat fata respectiva si m-am straduit sa fiu calma si cit se poate de asertiva.
Surpriza de proportii. Fata mi-a dat o explicatie foarte frumoasa: devenise o relatie dependenta si am nevoie de independenta. Mi s-a parut o explicatie plauzibila si decenta.
Acum relatia s-a schimbat, s-a decongestionat, vorbim foarte rar si atunci cind vorbim nu prea mai avem ce sa spunem. Cred ca oaresce orgolii "nereperate" tot mai sint pe undeva, insa prefer de o mie de ori o relatie mai distanta si mai aerisita decit una in care nu mai pot respira. Iar chestia asta sa imi fie invatare de minte alta data cd mai incerc sa sufoc un barbat ;).
Cit despre prietena ta... Nu imi e prea clar care este situatia de fapt, dar iti tin pumnii sa ajungi la o impacare mentala cel putin in ceea ce o priveste pe prietena ta si relatia ta cu ea. Succes.
Mda, nu stiu ce sa zic- revelatia faptului ca o persoana pe care o simteam apropiata (in ciuda distantei fizice), nu da in fapt 2 bani pe relatia noastra, nu prea imi tine de cald in vreun fel. Cred ca ar fi trebuit sa inteleg mai clar o oarecare rezerva bizara exprimata la modul "eu nu sun, nu am nicio initiativa de a da un semn de viata niciodata pentru ca asa sunt eu" - ca pe ce ce reprezenta de fapt: o mare indiferenta care din cand in cand se activa doar la "stimularile" mele ma degraba mentale. Pe de alta parte, nu stiu daca ma mai multumeste sa am , cu o fiinta pe care o stiu din liceu deci impartasim niste istorii, o relatie pur intelectuala. Cred ca pana la urma fara emotii, fara sa simti ca omului aluia chiar ii pasa de tine, totul ramane fals. Si fad.
Trimiteți un comentariu