Am 'furat' de pe blogul lui Adi Stanciu o discutie care m-a prins, veche, rasuflata ar spune unii dar mie tema inca imi mai da de gandit: poti sa mai simti afectiune pentru o realitate (a tarii tale) care nu te mai satisface ? Un domn argumenta pe acolo cum ca "1. Nu putem compara tarile intre ele asa cum nu putem compara oamenii intre ei. Fiecare om are ceva ce il face special, in fond fiecare om e frumos. Un cersetor poate este generos in timp ce un academician este erudit. Nu cred ca se pot compara etc. Asa ca va recomand sa redescoperiti ceea ce este frumos si bun in Romania, o treaba fff personala si intima in definitiv. 2. Nu pot sa va tin eu acum un curs despre iubire si emotie, dar pot sa va spun pe scurt ca ceea ce simtiti in legatura cu ceva da valoare acelui ceva. Sigur ca mama dvs. poate nu este nici Carla Bruni si nici madame Clinton dar cred ca o iubiti ca pe cea mai scumpa femeie. Cam asa e si cu tara si cu multe alte lucruri. Daca simtiti ceva bine, daca nu…va garantez ca nu pe cale logico-rationalista veti ajunge la iubire. Si cind acest sentiment extraordinar e legat de tara, de Romania in cazul nostru, se numeste patriotism." - ma cam feresc de termeni ca ultimul cuvant, dar notiunea in sine totusi exista, nu conteaza cum vrem s-o denumim. Adi Stanciu, la fel de pertinent, zice ca " În mod evident eu nu fac parte dintre iubitorii de patrie. Nu fac parte nici dintre ne-iubitorii de patrie. România e țara mea, m-a format, cu bunele și cu relele mele, e locul care va fi “acasă” până mor. Asta nu o face bună și frumoasă. Pentru mine. După cum nu o face nici rea și urâtă. E un loc sub soare în care s-a întâmplat să mă nasc. Văd că sunt printre voi oameni care-și iubesc țara. E un sentiment pe care nu-l înțeleg, pur și simplu, dar îl respect. Eu am sentimente pentru oameni, nu pentru locuri, și chiar pentru aceia pe baze strict individuale. Nu cred că e bine să-ți iubești țara, după cum nu cred că e rău. E doar altfel."
Putin mai inainte sa dau de postul asta citeam dintr-un interviu dat de Mihai Ghyka, unul din oamenii care ma fac sa cred ca, chiar sunt ceea ce par: adica bine alcatuiti. Ca istorie de viata, un om care dupa 7 ani de Canada s-a intors in tara, care are in familie si bunici, strabunici cu 20 de ani de puscarie politica, dar si pe Alexandru Ghyka care a finantat revolutia de la 1848- "A băgat toţi banii în nişte visători: Bălcescu, Câmpineanu. Şi Câmpineanu şi-a utilizat averea pentru a finanţa revoluţia. Şi-au dat averea pentru un ideal naţional. Nu pentru a juca la Caritas. Chiar pentru idealul naţional. Credeau că cel mai bun lucru, cel mai bun plasament este ăsta. Aş vrea să văd câţi oameni mai sunt astăzi din cei îmbogăţiţi gata să facă asta.". Si care normal ca sesizeaza si el tarele societatii in care traieste. Dar cu care se pare ca poate sa traiasca, asa cum poate cu lipsa de maniere la masa: "Dacă însă e un om care nu face parte dintr-o familie cu tradiţie şi nu a fost expus acestei educaţii, cred că e regretabil că face zgomot atunci când mănâncă, mă deranjează, dar nu mă pripesc să-l judec. Dacă face foarte mult zgomot şi e unul dintre colegii fiului meu, am să-i şi spun. Dacă e un adult, am să trăiesc cu asta."
Acest post nu e o pledoarie pentru nimic. Traiesc aici, si pe mine ma deranjeaza multe, dar aleg sa privesc 1/2 mai plina, pot face asta, asa cum altii nu pot (si aici nu ma refer la un merit personal, ci pur si simplu la o capacitate care exista sau nu fara contotatii de vreun fel). Ramane intrebarea: poti fi, cum zicea acelasi domn cu care am inceput postul, "oricine, oricand, oriunde", fara sa te revendici de nicaieri ?
