joi, 24 decembrie 2009

20 de ani de la o euforie cum alta n-a mai fost

..de la Revolutie. Tot am vrut sa scriu postul asta de cateva zile. Cu toate ca prin mass-media mi s-a parut ca zilele respective ca nu au trecut marcate corespunzator, am citit pe blogurile unora si altora povestiri care ma fac sa cred ca totusi multi care aveau varsta la care puteau pricepe cat de cat ce se intampla, au simtit nevoia sa-si aminteasca. Eu as fi simtit nevoia si sa-i arat aprecierea mea unui parinte care si-a pierdut atunci un copil, sa-i spun cat ii datoram, dar nu cunosc pe nimeni in situatia asta. Evident ca inca adevarul intreg nu a fost spus despre ce s-a petrecut atunci, dar de curand am mai avut ocazia unor noi reflectii mirate.
Citeam prin preajma aniversarii caderii zidului Berlinului care a fost punctata si in Bucuresti de diverse evenimente, intre care un festival de film, despre cum s-au petrecut lucrurile la ei. Surprinzator sau nu, se pare ca tot de la adunarea oamenilor in jurul unei biserici, Sf. Nicolae din Leipzig, a pornit totul. Oamenii au gasit acolo un suport si au inceput sa devina din ce in ce mai protestatari, dar preocupati permanent ca totul sa nu degenereze sub nicio forma in violenta. Intr-un final, miscarile de strada, care au ajuns pe parcurs de 2 luni sa reuneasca mai mult de jumatate din populatia orasului - 320 000 din 500 000 - au dus la caderea guvernului Honecker si la obtinerea dreptului de libera circulatie in Germania capitalista (chestia funny e ca discutand cu mai multi nemti, am inteles ca a fost o neintelegere in felul in care s-a comunicat de catre comunisti acea decizie atunci). De retinut ca, desi au fost ceva arestari, guvernul lor a decis sa nu opereze un masacru si absolut nimeni nu a murit, drept pentru care revolutia lor a fost supranumita "Revolutia pasnica". Ca si in Cehia, Ungaria, Bulgaria. Nu sunt foarte sigura de Polonia, dar oricum nu cred ca numarul de morti a fost comparabil cu cel de la noi.
In seara zilei de 22, stateam in Piata Unirii mancand un sandwich la unul din bistrourile de la parterul magazinului si ma uitam pe fereastra la lumea care trecea. Oameni grabiti in drumurile lor spre cumparaturile de cadouri de Craciun, pustime vesela, relaxata. Daca nu s-ar fi produs schimbarea, ce s-ar fi ales de mine ? As fi avut oare forta sa lupt cu inertia si lipsa de perspective a sistemului si sa-mi croiesc un drum care sa ma multumeasca, cat de cat ? Cred ca macar intrebarea asta le-o datoram celor care au murit atunci. Chiar daca au murit din cauza unor confuzii sau unei manipulari, totusi curajul lor de a iesi in strada a contat.
Povestirile pe care le-am citit pe bloguri sunt impregnate de sentimente amestecate. Multi isi amintesc de energia aia extraordinara, extatica, pe care intr-adevar e greu sa o explici cuiva din afara sistemului, probabil comparabila cu ceea ce traieste un condamnat dintr-o eroare judiciara care iese la lumina dupa ani de temnita grea. Pe urma, multi pomenesc de anii '90, "asa cum au fost ei, cu lipsuri si dezamagiri si cu iluzia ca tara o sa se puna pe picioare, altii mai frumosi n-am avut, aia au fost anii tineretii noastre. Greu sa te obisnuiesti cu gandul ca lucrurile minunate nu aduc intotdeauna minuni, sau ca lucrurile ingrozitoare iti pot deschide orizonturi. " - cum bine scrie Earthwalker, care acum isi traieste viata post-Revolutie la Pittsburgh.
In zilele respective, 21-22, televiziunile comerciale in marea majoritate au inserat cateva stiri, altceva n-au gasit cu cale sa mai transmita. Singurul, TVR care a difuzat niste documentare. Ok, pot sa inteleg ca sunt alte subiecte mai arzatoare, lumea e in criza, dar asta n-ar trebui sa ne impiedice sa ne amintim un moment cu adevarat foarte important pentru istoria noastra. Si care pentru toti, la nivel personal, a avut un impact. Nu putem organiza precum nemtii niste ceremonii la care sa invitam si personalitati din afara tarii, dar chiar aproape nimic in afara de o ceremonie facuta aproape formal si cu o mana de participanti in Piata Palatului si a Universitatii? Doar atat rezoneaza in noi zilele respective ?
Intr-adevar, alti ani mai buni decat anii '90 n-am avut, dar asta nu e vina celor care au luptat cu sinceritate pentru a rasturna un regim opresiv care excludea orice dezvoltare autentica. Si chiar daca pentru multi dezamagirile adunate in acea prima decada Iliescu au umbrit entuziasmul initial, cred ca e de bun-simt sa ne amintim de cei care au riscat si au pierdut tot ce aveau mai pretios atunci, intr-o lume in care casele erau mai toate la fel, masinile straine o raritate (cu exceptia celor de prinprejurul comunist), o lume fara conturi in banca si vacante in locuri exotice : viata.