joi, 15 iulie 2010

Despre isteria mediatica a sinuciderii

Moartea Madalinei Manole ma face din nou sa ma gandesc la ce talent au unii de a-si ascunde nefericirea reala. Acu' multi ani, cand traversam o perioada tare stresanta profesional, o psiholoaga mi-a zis facand o comparatie cu altcineva, ca e bine ca cel putin eu ma revolt si imi exprim nemultumirile. Intr-adevar, decat sa te dedublezi cu atat elan pana cand nu iti mai ramane niciun dram de energie pentru a intampina o noua zi, mai bine iti afisezi si expui starea chiar daca nu e cea mai atractiva pentru cei din jur. Tot sunt sanse sa se gaseasca macar cateva persoane apropiate care sa te asculte si poate sa iti dea si ceva solutii.
Pe de alta parte, regret pentru cei religiosi, dar fac parte din cei care nu cred ca viata merita traita cu orice pret. Am avut momente in care anumite circumstante erau atat de contrare felului meu de a fi incat parea un efort imens sa traiesc fiecare noua zi in acelasi context. Da, adevarat, nu eram in lagar, nu eram in razboi, nu am avut o boala incurabila sau un deces al cuiva drag- deci cauzele nu erau din cele pe care lumea le accepta ca putand fi eventual 'intelese'. Cu toate astea, sunt oameni mai sensibili pentru care si acest context personal in care nu se regasesc poate fi resimtit ca o agresiune dramatica. Ok, cei mai multi din cei cu aceasta natura nu ajung sa se sinucida. Dar pot sa inteleg cum cineva, care aparent nu este intr-o situatie limita, poate totusi sa se simta profund nefericit si sa priveasca moartea ca pe o eliberare. Cred ca viata merita traita cand reusesti sa iti creezi acele conditii care te multumesc, nu cand te adaptezi la ceva ce nu te reprezinta pentru ca nu ai incotro. Si din pacate viata nu e chiar o poveste in care doar prin efort iti e garantat sa ajungi unde vrei.