In treatment- In deriva

Mi se intampla pentru prima data sa vad 3 versiuni ale aceluiasi serial. Am inceput cu cea americana, avandu-l pe Gabriel Byrne in rolul principal, am continuat cu originalul din Israel si in sfarsit, de curand vizionez varianta autohtona, cu Iures. Culmea, nu originalul mi se pare cel mai bun (pentru mine Assy Dayan nu avea niciun fel de charisma) ci cel american. Nici versiunea romaneasca nu e rea, numai ca ceea ce o scade sub cea americana nu e prestatia lui Iures ci restul actorilor, care nu sunt intotdeauna la inaltime. De exemplu, rolul gimnastei care la americani era jucat de o tanara actrita foarte talentata, Mia Wasikowska, care pe urma a jucat si cu Depp in Alice, in varianta neaosa mi se pare ca nu are sare si piper. Imi place insa foarte mult Vlad Zamfirescu, pe care il stiu de la teatrul Act. In plus, mai sunt niste detalii nerealiste zic eu, legate de faptul ca atat Andrei, personajul interpretat de Iures cat si psihoterapeuta lui stau in blocuri-vilute cu apartamente mari si puse la punct, el conduce o masina destul de aratoasa, in vreme ce majoritatea terapeutilor pe care ii stiu eu sunt departe de a se descurca atat de bine. Dar una peste alta, poate difuzarea serialului astuia la hbo o sa mai destupe masele legat de ideea de psihoterapie. Si chiar merita vazut, pentru ca nu e greu sa te identifici cu vreunul din personaje- au fost momente in viata mea cand aveam problemele Laurei/ Norei, sau poate nu m-am casatorit tocmai din teama de a nu ajunge in situatia sotiei din cuplu..

Convorbiri pe drum

Cred ca as putea sa scriu o carte din povestirile celor cu care vorbesc prin avioane sau, daca as merge mai mult, prin trenuri (asa, ma limitez la avioane in ultimul timp, cu astea merg mai des decat cu trenul). De cele mai multe ori, daca oamenii simt ca ii abordezi cu simpatie si fara sa ii judeci, se deschid si ajung sa spuna tot felul de lucruri..aproape povestea vietii lor, mai interesanta sau nu, dar totusi o poveste :). Iar la pus intrebari m-am priceput intotdeauna :))..sigur ca ma mai uit si la interlocutor, daca chiar are chef sa schimbe niste vorbe sau nu, caz in care il las in pace si ma intorc la cartile mele. Uneori si eu prefer sa citesc, doar daca nu sunt prea obosita sa mai fac asta. Plec in Polonia, stau langa o blonda platinata din Braila, genul mama de familie, care se ducea la fii-sa, in New York. Copil singur la parinti, plecata cu loteria vizelor, mama-sa s-a dusese curand dupa plecarea ei acolo s-o ajute 'moral' zicea ea si statusera efectiv impreuna, pana ce intr-un final fata si-a gasit si ea pe cineva, la 31 de ani, si s-a mutat cu ala imediat dupa ce maica-sa plecase inapoi la Romania..din felul in care mama povestea cum se implicase ea in viata fii-sii, as fi putut sa bag mana in foc ca sunt ceva probleme acolo si ca nu degeaba fiica tot nu se lega de nimeni... La un alt zbor dinspre Munchen am stat langa un catalan care mi-a cerut cartea pe care o citeam, sa se uite pentru ca i se parea ca seamana cu limba lui..simpatic, pe urma intre zboruri am si mancat ceva impreuna, fara nicio nuanta erotica, pur si simplu un dram de intimitate intr-un aeroport aglomerat, cand de multe ori te simti singur.

Epilog. Azi, in taxiul pe care l-am luat de la Otopeni, soferul ma intreaba de unde vin si auzind ca din Polonia, imi spune fara nicio ezitare ca polonezii ne sunt inferiori. Intreb- dar pe ce va bazati cand spuneti asta ? Repeta, sunt inferiori, domnule (cu aerul ca stie el de ce si ar trebui sa imi fie evident deja). Dupa care imi spune ca aia nu stiu franceza, engleza cata stim noi (!!). Era doldora omul de pareri- pe noi Occidentul ne-a stricat (la care eu, naiv: nu orientul ?), sarbii tot inferiori, englezii niste prosti, acu' 500 de ani dormeau pe lespezi de piatra in vreme ce noi..parc-a zis-o si pe-aia cu de 2000 de ani, dar n-am retinut ce exact facem noi de-atunci incoace (tind sa cred ca varianta corecta e sa facem pe desteptii cand nu suntem). Si dupa n-a uitat sa scoata la interval si cum n-am invadat noi pe nimeni niciodata. Numai pareri una si una. Ei, uite de-aia soferii de taxi ma amuza mult mai putin ca interlocutori.

Curtezani

Saptamanile trecute am iesit mai mult in oras si m-am ales cu 3 indivizi care au considerat ca merita sa isi incerce norocul cu mine. 2 insurati si cu verigheta la vedere si unul pe care il stiu de ani de zile si care am mari dubii cum ca s-ar fi schimbat din prototipul barbatului neimplicat si petrecaret. Deci, inca o data, iata ce usor e sa dai de exact tipii de care nu ai nevoie.

Din pacate, cam despre asta e vorba - cam de astia ai cele mai mari sanse sa dai.

Despre morti, ca si despre vii, numai adevarul

Am citat din singurul articol realist dedicat mortii lui Adrian Paunescu. Incredibil cum s-a ajuns la a canoniza pe mai oricine, uitand de o balanta a bunului-simt. Cu tot respectul uman pentru o fiinta care s-a stins, este grotesc sa dramatizam si exacerbam calitatile cuiva numai din acest motiv. Orice actor care moare a fost 'genial', o 'mare pierdere' , chiar daca unii erau niste mediocritati de care nimeni nu comenta elogios in timpul vietii. Cu atat mai putin inteleg elogiile adresate lui Paunescu, unul din personajele de care imi amintesc clar ca la revolutie era huiduit si alergat pe strazi. Talentul initial disculpa toata lipsa de caracter ? un om care a stiut dupa ani de ode inchinate lui Ceasca sa se replieze foarte abil pe scena publica si sa se aseze confortabil intr-un nemeritat scaun de senator, de parca totul s-ar fi sters cu buretele. Sentimentul de greata imi e si mai viu pentru ca aseara am vazut nou iesitul 'Autobiografia lui N. Ceausescu'. Cam prea lung, nu asa de percutant pe cat anticipam, dar reuseste sa redea schizofrenia epocii. Pe care unii cu osanalele lor au alimentat-o fara jena.

ps 'Conform declaratiei de avere publicate in 15.01.2009, senatorul Adrian Paunescu a incasat de la Realitatea tv 28.000 euro pentru aparitiile televizate' Hotnews.ro

Scurta memorie la poporul roman.

istoria se repeta, dar altfel

Eu ma consider a face parte din seria de generatii carora scoala facuta in mare parte sub comunism le-a creat un handicap din punct de vedere al cunostintelor despre istorie. Pana in clasa a IX-a, trimestrul II am invatat o istorie ciuntita, in care propaganda avea ultimul cuvant si influentele stupide erau la ordinea zilei- cei de o varsta, va mai amintiti de aberatia cu titulatura de Mircea cel Mare in loc de cel Batran doar pt. asa se visa Ceasca ramas in memoria colectiva ?

Pe urma a venit libertatea, dar n-am invatat neaparat o istorie mai buna. Am terminat liceul cu cateva idei de baza si anume: poporul roman se trage direct din daci si romani, noi am fost aici de la inceput (mai ales in Transilvania), in Evul Mediu am aparat Europa de invazia turca dar am reusit in marea majoritate a timpului sa ramanem autonomi chiar daca plateam tributuri si in general noi am fost un popor bun, care niciodata n-a cotropit pe altii. A fost nevoie de multe discutii si carti citite ca sa inteleg ca ceea ce luam ca pe niste axiome erau niste concluzii discutabile si ca identitatea nationala nu trebuie sa te impiedice sa privesti si adevaruri mai putin placute in fata. Toate ideile de mai sus se pot demonta, dar nu ma apuc aici sa fac asta. Ce consider ca este un mare castig pentru mine personal este posibilitatea actuala de a avea acces la o multitudine de informatii si la oameni din culturi diverse (in 1990, eram liberi, dar numarai pe degete strainii din Bucuresti). Sa stii si sa interpretezi istorie este un mare plus, dupa parerea mea, care te ridica de la o viziune 'mica', locala, de acvariu propriu care iti pare imens si unic pe lume. Faptul ca istoria de care generatii ca a mea a avut parte a fost atat de manipulata a lasat un gol de care nici nu ne dam seama pana ce nu incepem sa mai sapam putin dupa informatii. Nu mai spun de accentul care se punea pe date, ceea ce pentru unii ca mine care au urat ideea de memorare incepand cu acele 'comentarii' de la romana, n-a reprezentat decat un motiv de indepartare in plus (de fapt, asta a fost principalul motiv pentru care n-am mai dat la Drept). Acum manualele sunt mult mai interesante si mult mai axate pe interpretari decat pe date, dar cred ca nu exista suficient interes din partea elevilor. Mi se pare incredibil cum oameni de 30 de ani nu stiu nimic de Targu Mures 1990 si am mai citit ca sunt adolescenti care nici despre revolutie sau ce-a fost inainte nu stiu mare lucru. Parintii nu le-au povestit, ei nu vad legatura cu realitatea de azi..asa ca motivatie 0 sa afle ce si cum.

Istoria e de multe ori cinica si iti arata ca oamenii nu invata mai nimic din ea. Dar tot merita sa stii ce s-a petrecut. Pana anul asta cand datorita jobului legat de Polonia am fost pe acolo mai des, habar n-aveam de Katyn sau de faptul ca rusii au invadat si ei Polonia dinspre est, imediat dupa ce nemtii o invadasera din vest. Lucruri care ar trebui stiute, ca sa ai o imagine completa. Poporul roman, ce asa bun la suflet prin traditie, a speculat si el ideologia antisemita si a profitat pe alocuri de evreii deportati in Transnistria. Si a si omorat cativa la Iasi. Bineinteles ca nu te gadila la identitatea nationala sa afli lucruri din astea. Dar asa cum nemtii pot dupa toate cate-au facut, sa fie inca mandri ca-s nemti, cred ca si noi putem sa mai admitem ca stereotipul asta de popor ospitalier si bun nu ni se potriveste intotdeauna.

Ma intreb insa ce faci atunci cand in istoria nationala nu gasesti nimic notabil care sa inspire un sentiment de valoare,raportat la ce-au facut altii. Probabil ca ramane valabila nota afectiva - nu suntem vreun mare popor, dar e al nostru. Pana de curand ma gandeam ca inertia asta a noastra de a nu intreprinde nimic in afara granitelor ne-a adus si dezavantaje, dar daca ma uit mai bine la popoarele cu 'initiativa', toate au comis si diverse orori ca sa isi mentina puterea. Plecand de la imperiile antice, la puterile coloniale si sfarsind cu prietenii nostri rusi si nemti. Cand merg in Germania imi trece prin minte 'oare ce faceau pe vremea razboiului bunicii sau parintii acestor oameni care par asa draguti' ? Ok, nu e vina celor din prezent, dar e totusi un istoric pe care sunt fericita ca nu il am ca si nationalitate.

post-Halloween

Halloweenul asta nu a mai fost asa de reusit, asa e cand stai dupa prieteni care isi gasesc sa se certe interminabil tocmai cand sa pleci, si eventual dupa aprox. o ora de certat decid sa nici nu mai vina deloc :(. Asa ca am ajuns cu intarziere si nu l-am mai prins nici pe Nicholas Cage :) si oricum atmosfera nu mai era asa de fun ca anul trecut- ma refer la Halloweenul organizat de OvidiuRom. Esca inca era prezenta ca si alte vedetute din Pro tv (cat de inalti par unii la tv si ei au 1,55 in realitate- exagerez putin, dar cam asta e in unele cazuri. ex, Loredana Groza). Nici costumele n-au mai fost asa diverse, tema fiind anii '50, nenumarati barbati au apelat la varianta Elvis. Totusi, am mai facut o incercare cu un alt Halloween din centrul istoric, unde lumea se distra pe rupte si am vazut si niste costume f haioase. Pacat ca pleci dintr-un bar misto si o iei printre hartoape ca sa iesi in bulevard..blestemul vesnicei reconstructii de la noi.

Revenind, inainte de we am tras o fuga la un film si am vazut tocmai aparutul 'Social Network'. Mi-a placut si tind sa cred ca reflecta destul de aproape de adevar contextul initierii facebook. Omul prezentului: semi-autist dar extrem de tehnic si genial. Scena de final rezuma bine - poti sa ai toata planeta la picioare, dar sa te uiti tamp la poza unei foste iubite care te-a parasit tocmai din cauza lipsei tale de adecvare. Macar ce e misto la toata povestea e ca nu te intoxicheaza- cum ma asteptam- cu mitul de succes 'think big' . Baiatul n-a facut fb din ambitie, s-a jucat putin si s-a trezit ca jocul lui a luat amploare si ca poate castiga si bani din asta..asa ca de ce nu ? Ceea ce mi se pare o gandire corecta si mai relaxed. Cu toate astea, inca nimic nu ma convinge sa-mi fac cont :). Nu am vreo persoana de care n-as putea da si in alt fel, iar daca vreau sa stiu ce fac prietenii mei, aia care chiar conteaza, am cum sa le scriu direct si nu prin intermediul unei platforme.

Altfel, azi am avut ceva timp sa ma dau pe net si am citit si eu stenogramele lui Vantu. Sunt unii oameni a caror fata exprima asa de bine ceea ce sunt, incat dovezile 'scrise' sunt doar o confirmare. Din categoria G.W. Bush. La fel si cu asta, faptul ca astepta sa vina x politician la el ca sa-i suga..- si ca in general isi trata firmele de presa ca un golan de cartier, nu ma surprinde. Exact asa imi si facea impresia ca ar fi, de cand i-am vazut poza prima data. Asta-i tara, asta-i patronul de presa. Pacat de Dobro.

Primul

Sunt intr-un soi de turneu prin nord-estul tarii pentru angajari. Primul oras: Baia Mare. Desi frumos asezat intre munti, arata a oras iesit de sub planseta a unui arhitect comunist. Nici centrul istoric nu m-a impresionat, e mic rau. Un turn construit de Stefan cel Mare , singurul element care mai da o nota aparte. In schimb, m-au impresionat pozitiv fetele care au venit la interviu, 3 dintre ele marturisind cu emotie ca -din varii motive fiecare- acesta era primul interviu din viata lor. Cu atat mai mult m-am straduit sa le incurajez, asa incat sa nu ramana cu impresia ca, daca n-au fost ele selectate, e nu pentru ca n-au fost la inaltime- ci pentru ca poate au fost altele cu mai multa experienta. Mai ales ca au ajuns aici din cateva sute de aplicanti.

Si, ca o nota comica- in mod repetat am auzit aici mentionarea angajarilor 'pe pile'. Noi, mai la sud, spunem 'recomandari'. Probabil fiind un oras asa de mic, se aude mai repede ca X a fost angajat pentru ca a fost ruda nustiucui,...in Bucuresti lucrurile se desfasoara mult mai discret, iar ideea recomandarilor e acceptata pe scara mai larga de multi ani.

Hai seara buna.

Marti dupa

Uneori poate fi placuta si o zi in Bucuresti, printre stradute cu cladiri joase si cu o vizita la Carturestiul din Verona. Sunt cateva cladiri din oras pe care le iubesc, si asta e una din ele, si nu numai pentru ca e acolo libraria. Alta e cea cu Muzeul Taranului, cu gradina plina de culoare din spate.

Am vazut ultimul film al lui Muntean. Deloc usor de vazut daca ai fost vreodata in vreuna din posturi: amanta sau sotie inselata (asa ca am cateva prietene carora nu le-as recomanda). Dat fiind ca am o istorie personala care ma indreptateste la o opinie cat se poate de subiectiva, evident ca filmul mi-a tulburat niste ape asezate peste sentimente si resentimente vechi. Apopo de resentimente: cred ca nu le mai doar atunci cand persoana respectiva nu mai reprezinta pentru tine absolut nimic. Ce e fain la film e ca nu ofera solutii, chiar daca iti arata alegerea in final, nu o prezinta ca pe 'triumful iubirii'. Dimpotriva, lasa usa deschisa indoielii- oare peste cativa ani, cand pasiunea se va mai domestici, eventual iubita de acum va vrea si un copil, relatia va rezista ? Hmm..dileme dileme. Oricum, secventele pasionale m-au nostalgizat un pic, recunosc.

Imi place de Vlad Zamfirescu, pe care l-am revazut duminica trecuta intr-un spectacol la Act. Mult mai talentat ca taica-su , care, fie vorba intre noi, nu mi-a placut oricum niciodata.

Am facut o noua pasiune (se pare ca e cuvantul cheie la postul asta) pentru dvd-urile cu documentare, care se vand cu diverse reviste sau fara. Ultima serie cumparata- Biografii istorice de la Adevarul, ultimul vazut, China de la Discovery. Cum trec pe langa un chiosc, cum ma mai lipesc de ceva.

Imi place ca Penelope Cruz s-a combinat cu Javier Bardem. Si imi place ca ea e insarcinata. Face bine sa vezi cupluri care sunt 'din acelasi film', ca sa zic asa..

Aseara era o luna rotunda si portocalie, peste o seara din aia de toamna mieroasa- din aia care te indemna sa iesi la o terasa sa trancanesti cu prietenii pentru ultimele dati in an, sau sa te plimbi pe sub frunzis colorat si sa te saruti pe alei..

Petreceri aniversare

De cativa ani am inceput sa simt ca modul ideal in care mi-as petrece ziua de nastere ar fi departe de Bucuresti si cu telefonul inchis :), cu o singura persoana alaturi. Nu, nu m-am transformat intr-o mizantroapa, dar realitatea e ca sunt putine persoane cu care inca ma mai simt conectata, iar sa ma aud cu o gramada de altele cu care nu comunic decat in astfel de situatii nu imi creeaza niciun sentiment deosebit. Dupa cum, cam din acelasi motiv, nu-mi mai plac petrecerile cu multa lume ci le prefer pe cele cu cativa oameni in care se leaga o conversatie comuna si esti sigur ca ai apucat sa vorbesti cu toti.

Anul asta s-a intamplat sa fiu plecata cu firma si a fost o usurare, intr-un fel, ca la unele telefoane n-am putut sa raspund. Colegii au fost draguti, eu am luat niste bomboane, ei mi-au luat si ei cate ceva dulce (de fapt cred ca a fost un fel de cadou din partea firmei) dar mie imi zbura gandul la situatia ideala in care as fi departe, departe de toate poate si de civilizatie. Fericiti cei ce simt ca si-au gasit identitatea si drumul, eu inca mai sunt in cautari. Sigur, mi-e bine din anumite puncte de vedere, dar as vrea mai mult timp pentru latura asta a mea artistico-literara, care se cere tot timpul hranita ca sa-mi fie bine cu adevarat...Si uneori toate chestiile astea practice asa ma obosesc, ..stiu ca trebuie sa le fac, dar tare as da o suma de bani cuiva daca as sti ca le face bine in locul meu..insa asta nu se poate, cel putin pentru moment.

Once upon a time in Romania

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/once-upon-time-romania

haios articol. Savurez textele lui Catalin Stefanescu.

Mare lucru sa poti obiectiva si sa nu cazi in plasa acestei mandrii gaunoase, fara sa cazi nici in extrema de a refuza scarbit tot ce ne contureaza o identitate. Cunosc si eu cateva persoane care ar fi gata sa sustina pana in panzele albe ca noi avem ce-i invata pe altii in toate cele..Singura solutie pe care o vad- sa citesti si sa iesi din tara cat mai mult.

Imi povestea o poloneza de la hotelul in care am stat in Kefalonia, stabilita acolo de vreo 12 ani, ca si acum grecii se cred ai mai breji, ai care au civilizat omenirea, motiv pentru care sunt foarte refractari la a primi vreo sugestie de la alte natii. Au dat foarte multe, e drept. Dar starea actuala a Greciei e a unui stat foarte corupt, in care s-au caznit vreo 25 de ani sa faca niste autostrazi, si asta pentru ca se isca prea mare scandal daca pierdeau organizarea Olimpiadei din 2004 din cauza asta. Metroul din Atena, superb altfel, e facut cu aceeasi ocazie, din cat am inteles. Pana si noi aveam metrou, de bine de rau, de prin '81, an in care ei intrau in UE si aveau acces la o gramada de fonduri pe care n-au fost in stare sa le cheltuiasca in interesul tarii. Ei traiesc dintr-o glorie apusa, ca si italienii, noi traim din gloria unui 'ce-am fi putut fi noi daca'.

De vara, de mare....ionica

Gata, a cam trecut vara daca e sa te iei dupa vremea din Bucuresti. N-am mai scris ceva timp pe-aici pentru ca daca nu scriu fix atunci cand am chef pe urma mi se pare inutil, ca doar nu am de dat nimanui niciun raport, nu ? in plus, parca am inceput sa simt nevoia si de un feed-back, si cum nu sunt prea multe comentarii ma gandesc ca poate celor ce au mai intrat pe aici li se pare complet plicticos ce scriu, si asta mi-a mai taiat din elan si mai si. Totusi, o sa continui sa mai scriu din cand in cand din exact acelasi motiv pentru care pornit acest bolg- ma relaxeaza si e nostim ca peste un timp sa mai dai cu ochii de ceea ce gandeai/ traiai la un moment datDeci m-am reintors din cele 2 insule grecesti. N-a fost vacanta vietii mele, ca sa citez o buna prietena, dar a fost interesant. Marea ionica- de data asta, ca orice alta mare din zona Greciei, ramane cea mai variata ca nuante si mai limpede pe care am vazut-o. O multime de nuante, de la turcoaz la verde-sticla sau albastru intens ca de acuarela, apa care te imbraca placut, ca o rochie de matase racoritoare. Mi-au placut apusurile care se prelingeau peste varfurile muntilor, intr-o linie care te urmarea km intregi de-a lungul coastei, senzatia aia de mai multa lumina pe care o ai cand esti la mare, florile lor exuberante. Zakhintos mai putin spectaculoasa, as recomanda mai degraba Kefalonia. In acelasi timp, in vacanta asta mi-a devenit foarte clar ca nu mai am rabdare sa ma supun unui program alert, chiar daca e facut de prieteni si ca nu ma mai intereseaza sa vad decat anumite lucruri, locuri. Imi place ca in vacanta sa imi las libertatea de a-mi hotari programul in functie si de starea de moment, sa discut cu oamenii si sa simt prin toti porii atmosfera locului si asta e mai important decat sa vad 'tot'..

The 1940 house- cu dedicatie

Acu' multi ani, cred ca vreo 5, pe cand oferta de cablu de pe plaiurile mioritice nu includea nici macar toate Discovery-urile, imi povestea cineva din UK cum viziona el diverse programe la un post History. Eu parc-auzisem ca exista sus-mentionatul Discovery cu acest nume, si m-am dat desteapta. El 'nu, nu e ala'. Ei, iacata ca de vreo 'couple of years' apare si acest canal in grila mea binecuvantata de RCS (acelasi la care daca te duci sa ceri abonarea la Cinemax, un post cu filme rulate prin festivaluri, iti explica elegant cum ca iti trebuie un decodor, pe care momentan ei nu il au. Am intrebat de vreo 4 ori in ultimele 6 luni, o singura data am avut noroc dar nu puteam ramane la coada asezonata cu pensionari si mi-am zis ca revin, si n-am mai gasit. Ca pe vremuri la carne. A, si programul pentru acest serviciu e numai intre 9 si 6 pm, cum ziceam, pentru pensionari). Dupa aceasta lunga paranteza, revin la subiect: deci acest post chiar face banii, ca sa zic asa. Pe langa diverse documentare, una din ideile lor geniale mi se par acele reality-uri in care recreeaza o anumita epoca. Cel din titlu este extraordinar de bine facut, si asa, cu staif englezesc ca sa zic - atentie la detaliul detaliului. Interesant si impactul experientei asupra relatiilor din familia respectiva, o familie chiar comuna formata din 3 generatii : parintii si fiica single cu cei 2 copii. Mama si fiica se cam haraiau dintotdeauna, dar de la un punct incolo a trebuit sa faca front comun si s-a produs un declic. Nimic siropos, unul din putinele lucruri care imi place la englezi - nu toarna sirop cu lingura..

Asta si reality-urile de la Travel. Familia de pitici, Jon si Kate care s-au despartit si ea a ramas cu eight pe cap si mai ales Kat von D si Miami ink cu tatuajele. Ma bate gandul serios sa imi fac unul, dar nu stiu decat cabinetul ala de la mall Vitan si parca n-am incredere ca sunt toate alea sterile. Un tatuaj mare pe gat cu care sa las masca personajele de la interviuri...

Caldura la bord

E tropical in Bucuresti si astept cu nerabdare cele 10 zile de concediu, care anul asta se vor dovedi si mai tropicale pentru ca merg in sudul Greciei. Nu era alegerea mea de vacanta, visam la Asia nu neaparat Thailanda, mergea si o Cambodgie cu Angkor Watt sau Laos, pe urma daca nu era sa fie Asia macar sa fi fost o Scandinavia...si tot asa, dar nu Grecia in august. Si in final, pentru ca a intervenit o schimbare de plan si ar fi insemnat ca in locurile la care visam sa fi mers singura si pur si simplu nu simteam ca am resursele necesare vara asta pentru asa ceva (ma refer la cele psihice), am ales varianta comoda cu niste prieteni care deja alesesera. Asta nu inseamna ca nu m-am mai uitat peste umar spre alte oferte, o croaziera ceva, pana in ultima clipa. Urasc caldura si o suport destul de greu.

ps saptamana viitoare am o plecare la Praga. Ploua in ambele zile, ba chiar joi cand ma intorc pe weather arata furtuna si 'check flight delay'..parca vad ca voi repeta experienta de la Munchen si nu voi reusi sa vad nimic.

sunt in Munchen

..si ploua. Nimic mai deprimant daca esti intr-un alt loc, singur, nu vorbesti limba si nici hotelul nu e chiar grozav si nici in centru. Este exemplul clar al situatiei in care o calatorie poate sa nu mai fie placuta ci taman invers, chiar si pentru mine care as pleca aproape oricand oriunde, sa vad o alta tara sau loc. M-am gandit de vreo cateva ori sa ma aventurez totusi pana in centru, doar ca am doar haine subtiri si e chiar frigutz, iar argumentul hotarator e ca ploua mai slab din cand in cand, dupa care incep niste rafale mai zdravene prin care nu cred ca am sanse sa razbat prea mult.

Mi-aduc aminte de un amic care calatorise mult cu jobul, fiind angajat intr-o firma din big 4 si imi povestea de o aniversare jalnica a unei zile de nastere care il prinsese tot pe drum, undeva prin Olanda, intr-un hotel dintr-o locatie cam indoielnica. La momentul ala m-am mirat, pentru ca nu percepusem altfel calatoriile legate de job decat ca pe un imens avantaj pentru care trebuie sa fii recunoscator :)

Despre isteria mediatica a sinuciderii

Moartea Madalinei Manole ma face din nou sa ma gandesc la ce talent au unii de a-si ascunde nefericirea reala. Acu' multi ani, cand traversam o perioada tare stresanta profesional, o psiholoaga mi-a zis facand o comparatie cu altcineva, ca e bine ca cel putin eu ma revolt si imi exprim nemultumirile. Intr-adevar, decat sa te dedublezi cu atat elan pana cand nu iti mai ramane niciun dram de energie pentru a intampina o noua zi, mai bine iti afisezi si expui starea chiar daca nu e cea mai atractiva pentru cei din jur. Tot sunt sanse sa se gaseasca macar cateva persoane apropiate care sa te asculte si poate sa iti dea si ceva solutii.

Pe de alta parte, regret pentru cei religiosi, dar fac parte din cei care nu cred ca viata merita traita cu orice pret. Am avut momente in care anumite circumstante erau atat de contrare felului meu de a fi incat parea un efort imens sa traiesc fiecare noua zi in acelasi context. Da, adevarat, nu eram in lagar, nu eram in razboi, nu am avut o boala incurabila sau un deces al cuiva drag- deci cauzele nu erau din cele pe care lumea le accepta ca putand fi eventual 'intelese'. Cu toate astea, sunt oameni mai sensibili pentru care si acest context personal in care nu se regasesc poate fi resimtit ca o agresiune dramatica. Ok, cei mai multi din cei cu aceasta natura nu ajung sa se sinucida. Dar pot sa inteleg cum cineva, care aparent nu este intr-o situatie limita, poate totusi sa se simta profund nefericit si sa priveasca moartea ca pe o eliberare. Cred ca viata merita traita cand reusesti sa iti creezi acele conditii care te multumesc, nu cand te adaptezi la ceva ce nu te reprezinta pentru ca nu ai incotro. Si din pacate viata nu e chiar o poveste in care doar prin efort iti e garantat sa ajungi unde vrei.

'Calatoresc mereu in cautarea penisului'

'"Nu este deloc anormal pentru meseria pe care o am. Stilul asta de viaţă o cere. Întodeauna călătoresc în cautarea penisului. Trebuie să mergi acolo unde acesta este" zice Cameron Diaz. Recunosc ca la inceput formularea m-a socat dupa care citind mai departe m-a pufnit un ras din ala hohotit. Mi se pare o actrita mediocra, dar ca afirmatii, e tare tipa. Si pana la urma depinde mult de tonul cu care o spui- poate parea fie vulgar, fie sexy, iar ea a riscat dand declaratia asta unei reviste. Ceea ce arata ca are multa incredere in ea, chapeau ! Mi-a placut. Evident, presa nu scapa ocazia sa catalogheze declaratiile ca fiind 'socante'.

Desi cum e perceptia publica plina de contradictii, ma gandeam acum citind in diagonala stiri din astea mondene ca o afirmatie mai indrazneata poate sa o incrimineze pe una, in timp ce alta face niste chestii nasoale dar stie cum sa pozeze in victima: ex. ex-iubita rusoaica a lui Mel Gibson, Oksana nu stiu cum, care batandu-se cu el pentru custodia copilului - a se citi pentru cat mai multi bani , pentru ca sa fim seriosi ca sa cresti un copil si inca bine nu iti trebuie milioane de euro, i-ar fi ajuns cateva sute de mii pe care i le oferea el- a scos la inaintare o inregistrare in care el ii reprosa cum se imbraca si scapa si niste afirmatii mai sensibile, pe ideea ' la cum te imbraci, parc-ai cere un viol de la o banda de negri'. Presa lor s-a inflamat pare-se de afirmatia asta, agentul lui cu care lucra numai de vreo 30 de ani l-a abandonat in ploaie, si vai...ce rasist e Gibson, bun subiect de tocat in presa. Aceeasi presa care ignora fondul problemei- faptul ca individa a dat publicitatii tocmai acum o discutie intima intre ei, din simple interese financiare. Cum o fi sa orchestrezi cu buna-stiinta asa un scenariu si sa mai si pozezi in victima. Individa mi se pare genul escrocator de la o posta, ce ma mai mira colateral e cum cad cu atata naivitate cate unii barbati in astfel de plase, si nu niste tinerei ci trecuti bine prin viata. Am vazut recent un film care atingea excelent tema asta - 'Clubul imparatilor'. Un profesor de la un colegiu cu eticheta din US, la un moment dat favorizeaza intr-un concurs un baiat, ca sa-l ambitioneze sa studieze. Nu are efectul scontat, pentru ca elevul in cauza, baiat de senator venit doar sa ia diploma care trebuie, triseaza la etapa finala iar profesorul isi da seama si il taxeaza. Trec anii si termina liceul ca un elev mediocru, iar peste vreo 20 de ani, profesorul si restul clasei primesc o invitatie din partea lui- intre timp ajuns mare om de afaceri, de genul americanului de succes care vorbeste si zambeste mult dar nu spune nimic de substanta- sa reediteze concursul, in ideea unei revanse. Iar profesorul constata din nou ca respectivul iar trisa, de data asta nu cu copiute ci prin intermediul cuiva care ii transmitea raspunsurile intr-o casca. Nu zice nimic dar il incuie cu o intrebare, asa ca nici de data asta omul nu castiga. Insa la un moment dat cand sunt singuri ii spune ca toate astea sunt un fals si ca va veni un moment cand se va intreba ce-a facut in viata si n-o sa poata raspunde nimic onorabil. Ala, tot cu tupeu, ii spune ca asa e viata si ca da, e inteligent sa minti si sa faci orice ca sa-ti atingi scopurile, pentru ca daca nu ramai un biet profesor..insa in clipa aia apare unul din copiii lui ce din intamplare auzise toata expunerea.. ceva ce in sfarsit il afecteaza. Probabil si cu Oksanele de felul asta, doar un repros al fiica-sii pentru care chipurile se bate ea acum, va functiona ca antidot la atitudinea asta nesimtita. Dar va trebui sa mai treaca ani buni inainte sa se intample asta, daca se va intampla - pentru ca putini copii crescuti in medii in care banul e singurul si unicul criteriu, au vreodata dileme morale despre cum s-a ajuns la acea bunastare de care au beneficiat de cand se stiu.

Da, e 'bine' si cuminte sa nu socam cumva printr-un limbaj sau idei mai indraznete, sa fim ipocriti daca se poate, dar sa urmarim banii cu orice pret, chiar si facand copii sau intentand scandaluri regizate pentru asta, e perfect admis..

Nepal si nepalezi

O prietena de-a mea din Olanda a facut un stagiu de practica acolo. Practica pentru un master pe care ea il face in politici eco. A stat vreo 6 saptamani si s-a intors cu niste poze pe care, fiind de mai multi ani interesata de zona respectiva, ardeam de nerabdare sa le vad. Din ele razbate o saracie evidenta dar si un soi de seninatate atemporala, deopotriva a oamenilor si animalelor, parca. Unele portrete de copii sunt de Nat.Geographic..mi-a spus ca s-a obisnuit greu, dar ca pe urma nu-i mai venea sa plece. Apropo de asta, tot stau si ma gandesc daca as rezista sa duc o existenta pe termen lung intr-o sat din asta eco ca fata din balonul roz, Laura http://viataprinbalonulroz.blogspot.com/ sau ca Bradut cel din Thailanda. Bine, Bradut nu zice ca ar ramane acolo tot restul vietii (cel putin nu inca), Laura cu sotul si bebeul ei asa doreste, sa ramana in satul din Brazilia pentru mult timp de-acum incolo dar si de-acolo parca ar pleca cand feelingul ar deveni plicticos..ceea m-a facut sa ma gandesc daca nu e o vesnica fuga de tine insuti sa tot vrei - chiar si in ce priveste natura- ceva si mai curat, si mai spectaculos, si mai rupt de civilizatie..

Daca m-as rupe de citadin ar insemna sa nu mai vad un concert Gotan Project ca cel de vinerea trecuta, un Elton John ca cel de acum 2 saptamani, si atatea altele. Nu, eu nu cred ca sunt din cei care s-ar putea rupe pe perioade lungi de timp.

Ce bine-ar fi

Ce bine ar fi daca facultatea de Psihologie ti-ar garanta relatii bune de cuplu si armonioase la job. Dar nu, suntem la fel de muritori de rand ca si altii, poate doar cu niste insighturi mai rapide uneori si/ sau cu ceva tact in plus. In rest, barbatii nu au nevoie catusi de putin ba chiar urasc orice tendinta de a-si analiza comportamentul, trecutul lor sentimental n-are din punctul lor de vedere absolut nicio legatura cu prezentul, si tot asa..Nu zic ca totul n-ar trebui facut cu moderatie, adica tendinta feminina de despicare a firului in 14. Dar cel mai mult imi pare rau. Imi pare rau ca nu am vreo bagheta magica cu care sa-mi transmit exact gandurile/ emotiile fara sa fie interpretate in alt fel decat sunt ele, imi pare rau ca uneori pur si simplu nu pot ajunge sa fac sa vibreze coarda pe care mi-as dori-o, desi incerc din toate puterile. Cand nu e ce trebuie sa fie, n-o sa iasa niciun bici de aur oricat de priceput esti la exercitii de comunicare..

Mitica Popescu

Ieri, intr-un drum cu masina prin oras, asteptand la un stop in zona Dorobanti, pe cine observ pe trotuarul din partea stanga ? pe Mitica Popescu, mergand agale, cu figura lui inconfundabila. Mi s-a strans inima vazand cat de amarat parea si mi-a parut rau ca nu eram pe jos, ca sa-l fi salutat macar si sa-i zambesc. Nu pot sa identific exact daca parea amarat din cauza conditiei actorului roman, pe care o stim -rau imbracat, ce-i drept, nu parea-, sau pur si simplu era o tristete personala, nu mai are chef de viata (din cate stiu, dupa ce i-a murit sotia, nici ca si-a mai refacut starea de spirit cu altcineva). In orice caz, trista imagine, mi-a ramas in minte tot restul zilei, pentru ca mie el mi se pare un actor dintr-o categorie rara, speciala si il respect si pentru ca nu s-a bagat sa joace in tot felul de porcarioare, desi chiar daca n-o fi sarac, cred ca prea bine cu banii nu o duce. Stiu ca Dinica de exemplu era mult mai popular, dar pentru mine era si mult mai cabotin si era genul care a plusat cu anumite interpretari pana a ajuns sa fie previzibil. De asta imi place Mitica Popescu mult mai mult. Mi se pare strigator la cer sa lasi un om ca el sa se simta asa de trist, de singur si probabil si batran.

Pierde vara

In toata aceasta stare amestecata, am reascultat pe Guerilla melodia asta, care ma binedispune invariabil: http://www.youtube.com/watch?v=trodfjA9qvo. E una din starile pe care cred ca toata lumea si le doreste vara..de lenevit fara batai de cap. Si clipul cu maci e fain. 'Sunt un pierde-vara ca tata...'

Jale

Asta e senzatia de cand m-am intors in tara dupa luna de training din Polonia/ Germania. Nu ca nu era rau si inainte de a pleca, dar m-a izbit si mai tare comparat cu atmosfera de acolo. Firme care fac restructurari sau se inchid de tot..mai ales ca am inceput in forta cu recrutari pentru noile magazine si am auzit povestile celor care au venit la interviu, multe fete in somaj deja. Un ton sumbru, de ingrijorare din roate partile, pana si tipa de la magazinul de unde iau paine imi zicea ca au scazut vanzarile. O prietena de-a mea bugetara e alarmata de scaderile de salarii care vor urma...dupa ce deja a avut parte de una. Si e unul din putinii oameni de la stat pe care ii stiu care chiar munceste mult peste program si e extrem de constiincioasa. Peste tot nesiguranta, pare ca niciun job nu mai e cu adevarat sigur- nici la multinationala, nici la romaneasca whatever.

Din toate astea, iata ce am inteles eu : ca e criza peste tot, da, stiam. Ce ne paste e insa ca din cauza unor decizii politice iresponsabile sau intarziate sa nu ne redresam in ritmul celorlalti. Atata cat ma pricep la economie, nu cred ca o economie sanatoasa poate scadea asa de dramatic, de la 8 la -7 intr-un singur an. Deci cu alte cuvinte, pot sa imi fac treaba cat de bine si compania la care lucrez sa fie cat se poate de serioasa, daca totul in jur pica precum un castel de carti de joc, n-am ce face. De ce ? Doar pentru ca am ghinionul sa traiesc in Romania si nu in Polonia, de exemplu ?

Pentru prima oara dupa multi ani m-a incercat un sentiment de frustrare si de dor de duca. Ma consoleaza numai gandul ca, oricat de grele ar fi timpurile astea, totusi nu e ca un razboi. Sau cum ar fi fost o tinerete traita complet sub comunism.

In tot amalgamul asta depresiv, am mai descoperit niste mici placeri. Intrucat nu mai am norocul sa am un birou aproape si fac minim o ora pe drum, am inceput sa ascult audio-bookuri. Acasa nu am rabdare sa ascult, prefer sa iau cartea in mana- am senzatia ca pana as ajunge eu cu ascultatul la 1/2-a cd-ului, cartea ar fi deja terminata :). Recomand Andrei Plesu- "Comedii la portile Orientului". Nu toate panseurile sunt memorabile, dar tipul fara niciun dubiu, are haz. Cand plec dimineata, ascult Guerrila- sunt singurii care nu mi se par super-comerciali si cu umor idiot. Dar pentru seara, daca nu am stare de muzica fiind prea obosita, un audio-book e chiar linistitor.

Sex & City 2 -fake sinopsis si fake overall

"Mariajul dintre Carrie si Mr. Big va fi pus la o grea incercare, imediat dupa ce si-au pierdut toate economiile. Filmul va aborda criza financiara, care le afecteaza si pe cele patru bune prietene, care trebuie sa se reorienteze urgent in cariera. Cel mai afectat este Big, asa ca el si Carrie se muta la Londra pentru a vana castiguri rapide. Cu toate acestea, Mr. Big va vana si altceva, in capitala Marii Britanii…"

Nu imi dau seama daca citatul de mai sus, care se vrea o prezentare a filmului, minte in mod intentionat sau. Tind sa cred ca e neintententionat, pentru ca nu e vorba de un preambul la un eveniment- asa-numitul "teasing" din publicitate, ci de un rezumat la filmul deja aparut, pe b-24-fun. Si nu e primul care descrie la fel "plotul". Ori oamenii astia au primit niste prezentari ale penultimei versiuni a scenariului..pentru ca nu e deloc vorba de pierdut economii, nici de mutat la Londra si cu atat mai putin de inselaciunea lui ci dimpotriva, de o tentativa a ei..in fine, nu divulg mai mult pentru cei care nu l-au vazut.

Revenind la film, a carui lansare am prins-o in Germania unde fetele din firma ba mersesera la avanpremiera, ba planuiau sa mearga, in frunte cu sefa mea de la HR care e trecuta de 40, desigur abia asteptam sa ajung inapoi sa-l vad si eu, sperand ca e lansat deja si in Romania la unison cu restul Europei vestice. Si asa a fost..doar ca sequelul asta m-a dezamagit. In afara de faptul ca s-au intrecut in toale chiar mai spectaculoase decat in primul film si cateva scene mai cu miez, umorul tipic nu m-a dat pe spate de data asta. Sigur, stilul in sine nu e de film de arta dar avea acel ceva, un mix de glam si perceptii feminine care l-au facut sa fie un fenomen. Pe primul, dupa ce l-am vazut la cinema, l-am mai prins o data pe HBO si l-am revazut cu aceeasi placere, ceea ce aici n-ar fi cazul. Probabil e si foarte greu sa faci o continuare care sa stea in picioare, e greu sa fii sclipitor de mai multe ori la rand. Pacat. Ramane misterul prezentarii care apare pe site-uri...poate li s-a parut producatorilor ca o referire la criza incita mai mult spectatoarele decat probleme banale de convietuire in 2, gen "eu acum vreau sa zac la tv, tu vrei sa iesi" ?

Ce mi s-a parut mie ca a reusit cu brio serialul asta a fost sa aduca pe tapet probleme de viata cotidiana si sexualitate fara sa fie vulgar. Chiar daca nu ai fi trait niciodata ca Samantha sau Carrie, gaseai ceva in comun cu ele si iti erau simpatice. In S&C 2, e o simpatie in virtutea inertiei.

Koln dupa Cracovia..

..a fost mai sec, nici nu se putea altfel. Nemtii si cand rad, si cand stau relaxati la o bere pe malul Rinului, sunt cumva altfel. Altfel decat noi, decat polonezii, decat sarbii, decat francezii, ...chiar si decat austriecii parca -dar sa nu exageram facand diferenta cu ultimii, nici chiar asa. De parca, cumva le-ar curge alt sange prin vene, pe sub pielea care are cu cateva grade sub 37. Mi-a placut remarca unui amic care isi face veacul pe la Munchen datorita jobului si care mi-a declarat ca acuma a priceput el de ce sunt orasele lor asa de impecabile: pentru simplul motiv ca nu sunt folosite decat in weekend :). Intr-adevar, stranie senzatie sa mergi seara pe strazi, nu tarziu ci intre 6 si 10 sa spunem, in timpul saptamanii si sa nu vezi decat cativa oameni rataciti, sa n-auzi zgomotul ala de fond care te face sa te simti intr-o comunitate. De data asta am stat intr-un hotel "de cartier" insemnand nu in zona centrala, ci aproape de companie si de cladirea expozitiei lor cvasi-permanente - Koln Messe. Totusi, un cartier normal, cu blocuri in care se presupune ca traiau oameni, si totusi dupa cum spuneam acelasi sentiment straniu de lipsa de viata. Trebuie insa sa remarc ca numai din punct de vedere uman, pentru ca auzeam pasarelele o splendoare si pentru prima data in viata mea intr-un oras, am vazut pe o pajiste ...iepuri. Da, iepuri maronii, de camp, care iesisera la o plimbare probabil, din tufisuri..

Altfel, imi place sa lucrez cu ei si mi-ar fi placut sa fim coordonati de cei din Germania. Nimic nou sub soare. Desi dupa Cracovia cea exuberanta, vibrand de oameni si de energie in toate cotloanele- si nu stiu cum, dar nici pe stradute mai retrase nu am avut o senzatie comparabila cu cea din Germania-, Kolnul pare mai sec, dupa cateva zile ii descoperi un farmec discret, de burg pitoresc, cu putinele case traditionale tuguiate ca sa dea bine in vederi - acele case fiind, de altfel, cele cu restaurante pe malul Rinului. Domul e dintr-un alt film pentru mine, cu un gen de arhitectura prea sobru si medieval pentru gustul meu. Ce imi voi aminti cu placere vor fi sederile la terase in bataia soarelui -da, am prins o vreme excelenta comparat cu ultima saptamana in Polonia, plimbarea peste podul Hohenzollern unde indragostitii isi prind lacatele de un gard de sarma, ca simbol al indestructibilitatii relatiei lor, inserarile tarzii (dupa 9.30) si dragutul muzeu al ciocolatei.

Dar despre el, intr-un episod urmator.

Contradictii

Polonezii mi-au amintit de sarbi. Fete expresive, priviri deschise, vorbareti. Oameni cu care nu e greu sa stabilesti o comunicare. Si credinciosi, intr-o seara am tot vazut lume indreptandu-se spre biserica, intre care multi tineri. Am intrat si eu, biserica era plina, multi tineri ingenuncheau cand intrau. Au avut o istorie dificila in ultimele 200 de ani, la un moment dat dintr-o tara mare, puternica au fost impartiti in 3 si fiecare din vecini si-a luat o bucata, si mai mult decat atat, le-au interzis sa mai foloseasca numele de "Polonia" si popor polonez. Banuiesc ca e ceva mai greu de suportat decat sa lupti sa te unesti, dar fiind deja state de sine statatoare. De-asta si in prezent exista resentimente fata de rusi si nemti. In al 2-lea razboi, Varsovia a fost distrusa in proportie de 80% si sute de mii au fost deportati in lagare de munca, ca si evreii din ghetouri. E una din tarile din Est in care au murit cei mai multi evrei, dupa razboi minoritatea evreiasca era aproape inexistenta. Cu toate astea, inca exista puternice sentimente anti-semite. Dupa tot ce s-a intamplat in ghetourile si in lagarele din tara lor, dupa toate acele sinistrenii, dupa ce au impartit cumva aceleasi experiente triste, exista parerea ca evreii sunt de vina pentru ca i-au invadat nemtii si ca fara evrei poate soarta Poloniei ar fi fost mai buna in razboi..

Cartierul evreiesc din Cracovia, Kazimierz, a devenit in ultimii ani un loc trendy, inclus in trasee turistice si plin de restaurante si cluburi de noapte. Am ramas la masa intr-un astfel de restaurant cu specific, care ca si multe altele, se afla intr-o casa veche, renovata, si n-am putut sa nu ma gandesc ca cel mai probabil oamenii care au locuit acolo au murit ca marea majoritate, la Auschwitzul din apropiere, si daca nu e de fapt indecent sa incerci sa ignori asa ceva vrand doar sa ai o cina placuta. In timp ce reflectam la asta, ca un facut apare un grup de nemti din care unii destul de in varsta incat sa te intrebi oare ce faceau la momentul razboiului. Relaxati, veseli, au mancat si au baut in timp ce ascultau concertul de klezmer. Pentru asta venisera, e drept, dar parca m-as astepta ca nemtii care vin intr-un astfel de loc sa fie mai rezervati. Totul s-a comercializat, de parca asta ar fi fost singura tinta. Intr-un loc ca asta m-as fi asteptat ca nota generala sa fie mai sobra, dar principiul banului a fost mai puternic decat al moralei.

ps nu, nu sunt evreica si nici nu mi se par evreii geniali si fara de pata. Imi place insa sa analizez cate un context si ce reuseste istoria sa determine...sau nu. Cand citesti intr-un ziar sau carte e altceva decat atunci cand ai in fata urme concrete ale vietii unor oameni carora li s-au intamplat niste orori.

Varsovia

Ma si miram ca azi nu a plouat, dar m-am linistit: acum ploua. De cand sunt in Polonia, cam in fiecare zi am avut parte de ploaie, si de multe ori o ploaie care mai degraba pare de toamna, cu cer posomorat, decat cum avem noi primavara. Iar ieri dimineata era ceata..ma gandeam daca am vazut vreodata ceata in Bucuresti - care e tot la campie, ca si Varsovia- in luna mai. Cred ca nu.

Lasand la o parte ca m-am invatat sa car peste tot umbrela dupa mine, imi place orasul. Nu e asa mare partea istorica, dar avand in vedere ca de fapt 80% a fost reconstruita dupa planuri/ fotografii din ruinele ramase dupa ultimul razboi, e remarcabil. Si aici mi se pare mai curat decat la noi, chiar si in locurile ultra-circulate, unde ar fi sanse sa mai vezi gunoaie, rar zaresti cate o hartie aruncata. Si nu am nici aici senzatia ca trebuie sa tin strans de geanta, cum am in multe locuri acasa. In schimb cu drumurile stau la fel de prost. Si pe alocuri, sunt zone in care parca nu s-a iesit din comunism: magazine ca alea de pe vremuri, niste tramvaie obosite si oameni de varsta alor mei care arata si ei obositi de viata. Frati intr-ale comunismului, ce sa-i faci.

Juvenalia

Sunt in Cracovia de o saptamana, la training cu noul job. Si la a doua vedere, imi place orasul. Plin de turisti, din toate partile - habar n-aveam ca e asa de batut. Au norocul unei piete imense in centrul istoric -gen Piata Sfatului din Brasov, la puterea a 4-a - care e plina de terase, iar lumea e pe strazi pana tarziu in noapte. Altceva vroiam sa spun insa: ieri dimineata am vazut tot felul de tineri costumati. Primul facea pe vampirul, l-am vazut in supermarket si am avut o tresarire. Mai tarziu am aflat ca e o traditie studenteasca, se pare de origine medievala, care vine de la faptul ca pentru 3 zile tinerii primeau cheia orasului si aveau libertatea de a face ce vor. Banuiesc ca nu mai exista nicio cheie in ziua de azi, cert e ca week-endul asta a fost plin de petreceri si concerte, iar strazile sunt si mai animate. Uitandu-ma pe net, n-am gasit prea multe despre traditia asta- adica nu in engleza, ca in poloneza nu ma ajuta cu nimic- dar am vazut ca s-au postat in schimb pe youtube inregistrari chiar de ieri: http://www.youtube.com/watch?v=ACbqj-HgRQw&feature=related.

2 luni si 14 zile

Atat a durat pana am gasit un job nou, in anul de gratie 2010, cu 12 ani de experienta in munca din care 7 in minunatul HR. E mult, e putin ? E mult daca nu (mai) ai deja un job si esti presat de clepsidra care curge pana la ultimul banutz. E poate mai putin decat te astepti cand incepi sa cauti si vezi literalmente sute de aplicanti pentru un job.

Ce-am invatat din experienta asta ? Mi-am reamintit ceea ce stiam deja- ca maniera in care te desparti de un om inclina balanta impresiei finale pe care acel angajat o va avea despre companie, intr-o parte sau alta, no matter what happened before. Ca si candidat, trebuie sa stii sa exersezi modul de receptare a refuzurilor. As prefera sa mi se ceara sa acord la randul meu un feed-back despre cum decurg selectiile (macar la cele la care am ajuns in ultima etapa), dar firmele nu sunt inca pregatite pentru asa ceva. In Romania inca nu multi inteleg ca si omul care vine la interviu examineaza atmosfera, felul cum par viitorii colegi, si ca face la randul lui o alegere - daca vrea sa se angajeze acolo sau nu. Ca e bine sa cauti acele locuri in care nu se asteapta raspunsuri standard, ci personale, si in care te simti dorit. Apropo, si cand faceam eu interviuri ma scoatea din sarite motivatia cu provocarea, vizavi de schimbarea unui job ..." am plecat desi totul era la superlativ, dar imi doream o noua provocare " !! Ei na, si macar chiar daca a fost asa, formuleaza mai concret, frate, ce naiba se intelege din asta, "provocare", ca mi se strepezesc dintii cand aud. Am preferat intotdeauna oamenii care au avut curajul sa fie autentici la interviu si sa prezinte si nemultumirile pe care le-au avut, fara sa para ca drumul lor in viata a fost de personaj de film american de succes, nascut pentru a fi lider. Pana la urma doar nu bifam o lista de raspunsuri corecte, ci incercam sa intelegem o persoana si cat de potrivita ar fi ea pentru ce are compania de oferit.

Oricum nu e o perioada in care sa faci schimbari - decat daca chiar sunt foarte necesare -deci nu doresc nimanui sa-si testeze capabilitatile tocmai acum.

Giselle

Aseara am incercat pentru prima data un balet. Nu, nu sa dansez eu :), am mers la "Giselle", la Opera. Aveam retineri, intrucat ma temeam sa nu fie niste figuri searbede, repetitive, cum tineam eu minte din ce mai vazusem la tv prin copilarie..Am fost extrem de placut surprinsa de contrariu: o coregrafie placuta, modernizata - dar nu moderna pe stilul de "dans contemporan", pe care nu totdeauna il pricep si ca atare, pot sa il apreciez. Gratie, sveltete si o asociere foarte potrivita a miscarilor cu muzica. Sala, aproape plina, a aplaudat dupa aproape fiecare moment executat. Povestea nu e cine stie ce, o romantata cum si in opera gasesti destule, dar coregrafia o pune in valoare. Acum cred ca mi-ar fi placut sa fac niste balet cand eram mica..

In plus, s-a nimerit sa fie spectacol aniversar Elena Dacian, fosta prim-balerina a Operei. Era emotionata...si desi habar nu prea am de arta asta si cu atat mai putin de ce a facut ea, iti creeaza totusi o senzatie sa vezi cum cineva e aplaudat minute in sir.. probabil ca dupa o viata pe scena, oricat de superficial ar parea, cam asta e tot ce ramane mai pretios.

Multumim din inima primariei

De luna asta au inceput ridicarile de masini si in sectorul nostru. Pana acum primarul - care chiar a facut mai multe lucruri ok, se vad cu ochiul liber diverse imbunatatiri , mai ales prin comparatie cu stagnarea din anii precedenti cu Inima mica Inimaroiu- dovedise ceva bun-simt referitor la subiect si declarase ca nu va incepe aceste ridicari pana ce nu rezolva problema locurilor de parcare. Acum, probabil ca a considerat ca e rezolvata si a purces la masuri coercitive pentru nesabuitii care o mai lasa in statii, in dreptul zebrelor, s.am.d. S-or fi suplimentat locurile prin alte parti, in a mea - Tineretului/ Vacaresti nu e absolut nicio schimbare: locuri platite nu sunt pentru ca deja le au mai vechii locatari din zona de ani de zile, iar in rest, daca ajungi seara acasa - deja dupa orele 19-20.00 nu mai gasesti nimic liber in jurul blocului si trebuie sa te orientezi in bulevard. Unde nici acolo nu ai prea mult de ales, au fost dati cand m-am invartit minute bune. Amenda + toate taxele ? aproape 600 ron. Putin, nu ?

Sunt de principiul ca taxele trebuiesc platite si ca indiferent cate tare are statul roman, macar platindu-le ii oferim o baza sa faca ceva de acum incolo. Dar suma asta, in conditiile date, e chiar un abuz. Cu exemple din astea inteleg de ce-ti vine o mare greatza care se poate generaliza la tot ce reprezinta stat/ perspective in Romania.

A mea era parcata in statie. Probabil ar fi trebuit sa o aduc pe bloc, daca nu m-am putut decide sa blochez masinile unor vecini..sau sa parchez in alt cartier si sa vin pe jos.

Polonia in goana calului

Am fost in Polonia, o zi. Nu e cea mai fericita varianta, desigur, dar asa a fost contextul - fiind vorba de un interviu pentru un viitor job.

Deci dupa ce am vazut Varsovia doar de deasupra, am ajuns la destinatia mea, Cracovia. Oras al carui centru istoric e in patrimoniul UNESCO, fiindca s-a pastrat arhitectura medievala- spre deosebire de Varsovia, care dupa bombardamentele din al doilea razboi, a fost reconstruit in stil modern aproape complet (asa ca am fost mai castigata vazand Cracovia).

Scurte impresii in cele 3-4 ore pe care le-am avut libere, sfidand ploaia care incepuse: oras frumos, curat, polonezii par mai destinsi si mai instariti decat ai nostri. Te simti imediat familiar pentru ca le poti citi ceva pe fete, sunt expresivi, rad, vorbesc, asemanator cu senzatia pe care am avut-o in Serbia. Urmare a recentului dezastru aviatic- peste tot steaguri nationale, simple sau in berna, chiar si pe fatada supermaketurilor, de altfel pe la ora pranzului se pregatea de o adunare comemorativa langa principala catedrala si am vazut trecand grupuri de elevi cu cate un drapel. Nu stiu daca tot legat de asta, stewardesele de pe toate zborurile - care erau toate poloneze- nu au zambit deloc.

Pe drumul de intoarcere am stat de vorba cu cineva despre istoria lor - intr-adevar aspra, vreo 450 de ani au stat impartiti intre rusi, nemti si austrieci. Cu toate astea, din cate mi s-a relatat opinia publica actuala nu este incrancenata, ci mai degraba cultiva mandria nationala dar si este dispusa sa cada la pace cu fostii inamici istorici.

La intoarcere, avionul era plin, inteleg ca sunt multe companii care au afaceri in Romania si ca ei gasesc ca suntem foarte asemanatori lor ca mentalitate.

Sicko pe romaneste

Asta-seara am facut o runda de Michael Moore. Ultimul film, cel cu capitalismul, are cateva chestii interesante, dar mi s-a parut un pic prea tendentios si in stil prea alarmist, gen Zeitgeist. Dar dup-aia am cautat Sicko, pe care de mai demult vroiam sa il vad (tks Cami, pentru letmewatchthis.com !). Mult mai bun. Exceptand faza dinspre final cu spitalul din Havana, care cred ca e spitalul "de dat bine la camera" al tarii - pentru ca asa si la noi s-ar gasi niste spitale de stat care filmate din anumite parti, sa arate ok, dar realitatea generala e dupa cum stim, cu totul alta. Deci, cum ziceam, exceptand faza cu Havana, un film mult mai inchegat si mai la obiect. M-a facut sa ma gandesc ca in Romania ar fi relevant un film care sa puncteze niste posibile cauze pentru care- desi suntem fericitii beneficiari ai unui "universal medical care" daca e sa judecam din punctul de vedere al lui Sicko-, de vreo 20 de ani nu s-a schimbat fundamental nimic in sistem si serviciile medicale raman la fel de proaste. Ar insemna ca cineva are interes sa le mentina asa. Si nu m-ar mira sa fie legat de extinderea unor retele de clinici private. Cat despre industria medicamentelor, "numai de bine" - e unul din domeniile pentru care nu mai am niciun respect de cand am avut tangenta si am vazut cum se imping prescriptiile de catre diverse firme producatoare si/ sau distribuitoare, nu mai vorbim de altele din cercetare, studii clinice care nu stiu cum se face ca mai tot timpul ies bine si asa mai departe.

Deci poate ii vine vreunui realizator ideea sa lamureasca intr-un film genul asta de dileme. Ca realitati ca aia din "Moartea d-lui Lazarescu" le stim oricum cu totii, si doar asta nu ne ajuta sa le schimbam. Da' nu cred ca are inca cineva curajul asta agresiv al lui Michael Moore pe-aici (nefiind fan declarat al omului, dar apreciind ca filmele lui sunt totusi altceva, provocatoare macar). Mai comenteaza cate unii, mai fac filme destepte, dar sa arunce chiar cu nume, cu cazuri concrete pe interval ? Nu prea-l vad pe ala care sa se incumete.

Expozitii

Acum cateva saptamani m-am oprit din drum si am intrat intr-o expozitie de pictura/ fotografie. Eram in drum spre altceva, stiu insa ca nu ma grabeam, dar am ezitat- sa intru, totusi ? Si ca de fiecare data cand intru, nu-mi pare rau. Chit ca nu-mi place tot ce e expus, uneori chiar constat ca nu-mi place deloc stilul autorului respectiv, dar tot e o pauza binevenita. Artele, muzica te educa in alt fel si e pacat sa ratezi chiar si un respiro de 10 minute, daca ai ocazia.

Chocolate rush makes me think way too much

Am primit de curand o cutie de ciocolata Max Brenner. O cutioaie mai exact, inscriptionata "Optimistic chocolate box" pentru ca ai avea loc in ea sa pui si pantofi, plina cu alte cutiute de tabla in majoritate, cu diverse feluri. Ce mi-a placut in special -pentru ca imi place ciocolata, dar nu ma pasioneaza- e felul in care sunt personalizate produsele. De exemplu, mesajul din titlu era pe o cutie. Iar ca logo au ales "Chocolate by the bald man", alaturi de un desen cu un cap chel :)

E prima data cand vad produse de felul asta atat de personalizate, de regula gasesti asta la branduri de haine, dar la ciocolata nu mai vazusem. Intre timp, marca nu le mai apartine lui Max si lui Brenner, fondatorii initiali, dar chiar si asa ma gandeam ca e fain sa cumperi produse ca astea.

Vorba lui Cabral...

.. parca se mai schimba ceva. Vineri noapte eram in Centrul Istoric, unde s-au deschis dupa cum se stie tot felul de cafenele care mai de care mai dragute. Lume pe strazi, in majoritate tineri, luminat, ceva limbi straine..intr-adevar, ar mai fi de lucrat la el dar si cum arata acum iti da o idee despre cum va arata cand intr-un final va fi gata: o arie pietonala cocheta, cu un "flavour" de epoca veche, printre putinele ramase de felul asta in Bucuresti.

Sambata am tras o fuga in parcul Titan, care a fost refacut in ultimii ani si pot sa spun ca e mai ingrijit de cel care e la 5 minute de mine, Tineretului. Muzica veche la difuzoare (parca era un Cristian Vasile, oricum m-a facut sa zambesc), rasaduri de trandafiri cu etichetute nemtesti, o gramada de locuri de joaca noi si mai ales nevandalizate...si plin de oameni care iesisera sa se bucure de soarele care in martie n-a fost prea generos. Sincer, fata de alte dati, n-am vazut mai pe nimeni din categoria alora de scuipau seminte si de care iti venea sa te feresti sa ramai singur cu ei in cotloane mai retrase. Cand s-a modernizat, acum vreun an, parculetul de langa Palatul Copiilor, m-am intrebat cat vor rezista toate chestiile aduse acolo -inclusiv aparate de gimnastica si alte amenajari. Uite ca au rezistat, si cand am mai trecut pe acolo de fiecare data am vazut lumea purtandu-se civilizat. Probabil ca o fi priceput si poporul, in final, ca daca tot distruge ce se face, pot trece perioade lungi pana sa se mai puna altceva in loc.

Sambata, la iesirea din parc, am vazut un magazin..tot Titan si m-am oprit sa iau un pateu si o paine. E painea mea preferata si in plus, imi place ca au feliator. De cand i-au preluat austriecii, am si mai mare incredere ca la painea neagra nu folosesc faina colorata, asa cum am auzit de alte fabrici, si in plus e si buna la gust. Am recunoscut o vanzatoare care lucrase aici, in Tineretului. Toate sunt extrem de amabile, e o placere sa cumperi orice de acolo.

Da, uneori mai poti sa ai si experiente placute in orasul asta. Incet-incet, dar mai bine decat deloc.

Liber de sentimente

Am 'furat' de pe blogul lui Adi Stanciu o discutie care m-a prins, veche, rasuflata ar spune unii dar mie tema inca imi mai da de gandit: poti sa mai simti afectiune pentru o realitate (a tarii tale) care nu te mai satisface ? Un domn argumenta pe acolo cum ca "1. Nu putem compara tarile intre ele asa cum nu putem compara oamenii intre ei. Fiecare om are ceva ce il face special, in fond fiecare om e frumos. Un cersetor poate este generos in timp ce un academician este erudit. Nu cred ca se pot compara etc. Asa ca va recomand sa redescoperiti ceea ce este frumos si bun in Romania, o treaba fff personala si intima in definitiv. 2. Nu pot sa va tin eu acum un curs despre iubire si emotie, dar pot sa va spun pe scurt ca ceea ce simtiti in legatura cu ceva da valoare acelui ceva. Sigur ca mama dvs. poate nu este nici Carla Bruni si nici madame Clinton dar cred ca o iubiti ca pe cea mai scumpa femeie. Cam asa e si cu tara si cu multe alte lucruri. Daca simtiti ceva bine, daca nu…va garantez ca nu pe cale logico-rationalista veti ajunge la iubire. Si cind acest sentiment extraordinar e legat de tara, de Romania in cazul nostru, se numeste patriotism." - ma cam feresc de termeni ca ultimul cuvant, dar notiunea in sine totusi exista, nu conteaza cum vrem s-o denumim. Adi Stanciu, la fel de pertinent, zice ca " În mod evident eu nu fac parte dintre iubitorii de patrie. Nu fac parte nici dintre ne-iubitorii de patrie. România e țara mea, m-a format, cu bunele și cu relele mele, e locul care va fi “acasă” până mor. Asta nu o face bună și frumoasă. Pentru mine. După cum nu o face nici rea și urâtă. E un loc sub soare în care s-a întâmplat să mă nasc. Văd că sunt printre voi oameni care-și iubesc țara. E un sentiment pe care nu-l înțeleg, pur și simplu, dar îl respect. Eu am sentimente pentru oameni, nu pentru locuri, și chiar pentru aceia pe baze strict individuale. Nu cred că e bine să-ți iubești țara, după cum nu cred că e rău. E doar altfel."

Putin mai inainte sa dau de postul asta citeam dintr-un interviu dat de Mihai Ghyka, unul din oamenii care ma fac sa cred ca, chiar sunt ceea ce par: adica bine alcatuiti. Ca istorie de viata, un om care dupa 7 ani de Canada s-a intors in tara, care are in familie si bunici, strabunici cu 20 de ani de puscarie politica, dar si pe Alexandru Ghyka care a finantat revolutia de la 1848- "A băgat toţi banii în nişte visători: Bălcescu, Câmpineanu. Şi Câmpineanu şi-a utilizat averea pentru a finanţa revoluţia. Şi-au dat averea pentru un ideal naţional. Nu pentru a juca la Caritas. Chiar pentru idealul naţional. Credeau că cel mai bun lucru, cel mai bun plasament este ăsta. Aş vrea să văd câţi oameni mai sunt astăzi din cei îmbogăţiţi gata să facă asta.". Si care normal ca sesizeaza si el tarele societatii in care traieste. Dar cu care se pare ca poate sa traiasca, asa cum poate cu lipsa de maniere la masa: "Dacă însă e un om care nu face parte dintr-o familie cu tradiţie şi nu a fost expus acestei educaţii, cred că e regretabil că face zgomot atunci când mănâncă, mă deranjează, dar nu mă pripesc să-l judec. Dacă face foarte mult zgomot şi e unul dintre colegii fiului meu, am să-i şi spun. Dacă e un adult, am să trăiesc cu asta."

Acest post nu e o pledoarie pentru nimic. Traiesc aici, si pe mine ma deranjeaza multe, dar aleg sa privesc 1/2 mai plina, pot face asta, asa cum altii nu pot (si aici nu ma refer la un merit personal, ci pur si simplu la o capacitate care exista sau nu fara contotatii de vreun fel). Ramane intrebarea: poti fi, cum zicea acelasi domn cu care am inceput postul, "oricine, oricand, oriunde", fara sa te revendici de nicaieri ?

Med/ Red/ Dead Seas si "No Touch" land

In putine cuvinte, cam asa s-ar rezuma experienta mea de calatorie in Israel. Oups, eram tentata sa scriu "Tara Sfanta", dar s-ar putea ca unii care nu ma stiu suficient de bine sa creada ca sunt patrunsa de trairi mistice raportat la subiect. Dimpotriva..e drept ca la intrarea in biserica unde se afla mormantul cu pricina m-am simtit dintr-odata familiar, dar asta numai pentru ca dupa atatia evrei cu palarii traditionale si zulufi pe strazi, Zidul Plangerii si sinagogi, imaginile ritului crestin erau de-ale casei, ca sa zic asa. Parca poate sti cineva exact, in definitiv, ce si cum s-a intamplat sau daca Dumnezeul nostru e mai adevarat decat al lor ? chiar ma amuzam de o relatare cum ca locatia cunoscuta azi ca fiind a mormantului ar fi fost desemnata astfel pe vremea Elenei, sotia primului imparat roman crestin, care a vrut sa vina sa vada cu ochii ei..si pentru ca era batraioara, se pare ca au mutat putin mai aproape de ea locul cu pricina...Stiu, unii s-ar gandi ca n-am nimic sfant de pot glumi cu asa ceva, dar atatea excese vad in numele religiei incat am ajuns sa consider ca ar fi tare util daca am putea privi mai relaxat toate astea..si eventual sa intelegem ca omul, de cand lumea, a avut nevoie de mitologie ca de aer...
Revenind..tot la impresiile mele din a 2-a parte a titlului, am fost tentata sa zic ca m-am intors in Evul Mediu, in anumite locuri din Ierusalim, mai ales ca acum stiu si din "inside" cam ce reguli trebuie sa urmeze un evreu credincios. Mama, pai ale ortodoxiei par floare la ureche pe langa ale lor. Sa luam numai interdictia de "a face foc" sambata, cum spun ei Sabbat, ceea ce implica nu numai gatit, cat si orice contact electric in viziunea unora.. In Ierusalim n-am vazut cupluri tinandu-se de mana (de altceva ce sa mai zic) - si nici in Tel Aviv, care e mai relaxat, rar am vazut vreo urma de contact fizic la vreo pereche.

Plus, la noi n-am vazut oameni cu cartica de rugaciuni pe strada, pe cand la ei da (inclusiv la zoo era o fatuca ce recita de zor cu cartea in mana).

Alte concluzii:

- sunt influentati de experienta cu holocaustul, cred ca le-a ramas undeva in gena teama de privatiuni, pentru ca rar am vazut atatea burti si latimi la tineri..la varste mai mari nu mai vorbim, erau obligatorii;

- obisnuinta de contact cu moartea, de la pustile atarnate de soldatii in termen pana la stilul in care relateaza despre atentate; faptul ca tu sau copiii tai ar putea muri e parte a vietii cotidiene, si nu un dezastru improbabil;

- oarece aer oriental, femei cu multe bijuterii si nu de cel mai bun gust, nu prea curat, mai putin apasator insa decat in tari arabe. In Tel Aviv, mai putin evident.

Marile: ceva special doar la Rosie unde coralii si pestii sunt colorati in toate felurile posibile. N-am facut scufundari, ca era marea agitata, dar acum imi pare rau.

Mediterana de acolo- nimic deosebit, poate o idee mai curata decat Neagra noastra.

Marea Moarta - un loc care mi s-a parut foarte straniu, in plin desert, unde am fost eu nu erau decat hoteluri. Valurile inexistente si linistea ii dadeau un aer suprarealist. N-am simtit in niciun fel ca e cel mai jos loc de pe Pamant :)

All in all, interesant. Nu e tara unde m-as vedea traind si nici unde as muri de nerabdare sa ma intorc cat mai curand, dar iti permite totusi sa tragi cu ochiul la o cultura cu adevarat veche. O nota in plus pentru cine ajunge in Ierusalim: nu ratati muzeul Holocaustului.

Nu e marketing, nu e propaganda, e pur si simplu un loc in care si Romania isi arata o fata mai putin cunoscuta (s-au deportat si de la noi evrei, in Transnistria, si au murit pe strazi in Iasi haituiti de populatia locala/ soldati la indemnul de prigonire al lui Antonescu) si in care intelegi cat de ambivalenta e natura umana. Si cu parere de rau, mai adaug ca radacinile unei aberatii au stat si in filozofia crestina care a cultivat dispretul fata de cei care inca mai aderau la "vechea" religie...

Quintus ii scrie prietenului sau din Quebec

S-a intamplat ca saptamana asta sa deschid un manual de clasa I...n-am mai avut ocazia sa fac asta, copiii prietenilor mei inca nu sunt la scoala iar eu am calcat ultima data intr-o scoala generala in ultimul an de facultate, cand mi-am facut lucrarea de licenta cu niste pusti de scoala primara. Evident, fraza cu pricina din titlu ilustra litera Q.

M-a apucat nostalgia..cand am auzit eu prima data de Quebec ? Se intampla sa tin minte exact: eram intr-a V-a si aveam o colega de clasa care emigrase in Canada (mai exact, tatal ei fugise acolo si dupa un timp reusise sa-si ia si familia, nu stiu cat de legal dar in tot cazul nu o emigrare cu acte depuse, ca acum). Ajunsa acolo, ea scrisese cateva scrisori unei colege de care era mai apropiata, in care ii descria cu incantare ce era pe acolo, iar fata aia simtise nevoia sa ne impartaseasca si noua istoriile. Si uite-asa pana la urma am ajuns sa-i citim misivele la ora de dirigentie. Evident, sentimentul era de Wonderland. Mi-aduc aminte din ce spunea ea acolo, ca "aici nu sint cozi, iar pungile de plastic se arunca " (!!). Pentru un timp, a fost o magie. Peste cativa ani am aflat ca maica-sa ii ascundea sau arunca de-a dreptul scrisorile venite din Romania, pentru ca ii era teama ca o sa vrea sa se reintoarca (la inceput, cu toata incantarea ei, ii era inca foarte dor de prietenii de aici). Nu mai stiu absolut nimic de ea, dupa un timp legatura s-a rupt cum era si normal, vietile aici si acolo erau prea diferite.

Despre tradare

Anul trecut a fost cu povesti (nu ale mele, eu am avut partea mea - mai subtire, recunosc - cu ani in urma) despre barbati care au inselat urat. Care au spulberat increderea partenerei lor nu numai in relatia respectiva, ci au pus sub semnul indoielii insasi increderea acelei femei in posibilitatea de a avea o relatie ok, din acel punct incolo. Iar fetele respective nu erau niste visatoare care pur si simplu nu au putut accepta ca astfel de lucruri se mai intampla. Personal, sunt de parere sa incerci sa mai dregi ceva, sa lupti cu cioburile pentru o forma noua, daca relatia aia a fost cu adevarat semnificativa pentru tine. Dar daca se intampla sa te casatoresti dupa 5 ani de coabitat si la 2 luni dupa nunta, el sa o stearga pe nepusa masa intr-un concediu cu noua lui iubita - de care afli ulterior ca exista in viata lui dinainte de casatorie- e de inteles o asemenea reactie. E un exemplu extrem, admit, dar nici celelalte nu au fost mai onorabile. Si ieri, o alta veste de acelasi fel, cu detalii care au facut sa mi se stranga stomacul, din partea unei prietene bune, cu o relatie veche si aparent solida. Si cu copii, ceea ce inevitabil provoaca un conflict teribil intre instinctele ei de femeie ranita si cele care o obliga sa vada cum poate sa ii afecteze cat mai putin.

Deci situatii urate, cu minciuni cat cuprinde si negari vizavi de intrebarea frontala, pusa nu o data - "Esti sigur ca nu e vorba de altcineva ?". Femeia in cauza aproape inebuneste incercand sa dea de cauza problemei, sa examineze unde a gresit, ce-ar putea sa mai aduca nou ca sa improspateze relatia....timp in care domnul, linistit, isi vede de legatura paralela, transmitand la interval regulat mesaje in directia unei eventuale paranoie a oficialei. Mi se pare mizerabil.

Se intampla ca am fost pusa si de cealalta a baricadei, pentru ca pe cand eram mai degraba o pustoaica, m-am indragostit iremediabil de un barbat insurat iar unul din condimente era sentimentul de a dori sa-l salvez din neimplinirea conjugala pe care o clama fara ezitare. La acel moment nu avea copii, dar sunt convinsa ca simpla lor existenta nu m-ar fi trezit la realitate, ci mai degraba as fi gandit, in spiritul atitudinii lui, ca femeia aia se foloseste si de asta ca sa il tina intr-o relatie searbada. Concluzia mea este ca amanta, cu cat mai indragostita sincer este de acel barbat si nu sunt alte interese la mijloc, nu va intelege decat versiunea lui si in niciun caz nu se va da la o parte din motive morale "abstracte". E oricum o situatie trista si pentru ea, pentru ca adrenalina initiala se duce iar in spate ramane o suferinta continua de a imparti timpul si gesturile lui cu altcineva. Ca un fel de funny-ending, barbatul respectiv se considera la fel de nefericit conjugal si in ziua de azi, desi a mai adaugat niste nume la lista celor care l-au mai "ajutat" sa uite situatia in care se afla.. insa pe de alta parte se declara fidel ideii de casatorie (!!)........Reintalnindu-ma intamplator cu el peste ani, cand si eu eram mai coapta, am realizat asa sub forma de mica revelatie, ca foarte probabil n-ar fi iesit nimic de durata cu noi, atat timp cat intelegeam atat de diferit ...conceptul de fidelitate.

Sunt constienta ca viata ne incearca pe toti in moduri nebanuite si ca rezolvarile nu sunt asa simple. Gandul ca in final nu te poti baza decat pe tine e foarte trist, dar poate si o sursa de revitalizare a unui traseu. O sotie nu are de ce sa se astepte la intelegere morala din partea unei amante, in 99% din cazuri probabil nu va veni, chiar daca e o familie la mijloc. Amanta indragostita nu vede decat personalitatea seducatoare, fara uzura cotidiana, si crede ca e datoare sa lupte pentru sansa de ramane cu acest barbat minunat pe care soarta i l-a scos in cale (oh, God..suflet-pereche, poate prostia asta de film american ar trebui mai putin luata in serios). Singurul care poate sa mai elimine din durere e doar cel care se imparte intre 2 case, relatii. Asta daca intelege macar atat: ca minciunile si rautatile ranesc mult mai mult decat adevarul, oricum incomod. Unii spun ca nu se poate face asta. Eu stiu din auzite ca s-a putut, la cate unele istorii. Eu vreau sa cred ca se mai poate si asa.

Pacat de Vlad Ivanov

Am fost sa vad multi-nominalizatul si festivalizatul "Concertul" al lui Radu Mihaileanu. Ar fi un film cu oarece farmec, daca n-ar abuza de stereotipii cat cuprinde - in cazul asta, e vorba de rusi, care au in gene darul de a-l soca fara sa faca prea mari eforturi pe frantuzul de orice nivel, fie el si mai om de rand. De ce oare se crede ca prind mai bine filmele care abuzeaza de astfel de clisee ? Am o prietena rusoaica, de loc chiar din Siberia. A vazut filmul si l-a clasificat ca pe un "kakat haios", din aceeasi tagma cu Borat (cahhhhhh). E adevarat, rusii sunt mai bautori dupa cum admite si ea, sunt mai aprigi poate, dar in mod cert nu sunt o hoarda de amarati disperati care dau navala intr-un hotel de lux, isi cer diurna pe loc, amenintand sa-l linseze pe cel care ar putea indrazni sa refuze, asa cum sunt prezentati in film, asta ca sa dau numai un amanunt din multe altelele care compun aceeasi imagine. In cazul de fata ii dau perfecta dreptate, tocmai pentru ca ani de zile am fost saturata de imaginile cu romani prezentati in aceeasi cheie de oripilare a occidentalilor civilizati. Barbarii Estului, cu alte cuvinte. Fara atatea exagerari, ar fi putut fi un film bunicel. Asa, il retin doar pe Vlad Ivanov, unul din actorii pe care il urmaresc cu interes in orice joaca, teatru sau film, de cand l-am vazut in 4,3,2. In filmul asta, joaca un magnat al petrolului, care se crede deopotriva si cu talent artistic. Toate replicile, in rusa.

Tipul e din Botosani, a inceput cu Dan Puric in trupa de pantomima dupa care a dat de vreo 4 ori la teatru. Mi se par interesanti intr-un fel aparte cei care au succes mai tarziu in viata. Scriitorii care debuteaza la 40, actorii de care nimeni nu a auzit pana mai tarziu.

Deci pacat de atatea clisee. "Traieste", tot al lui, despre un etiopian care se da drept evreu ca sa poata scapa dintr-o tabara de refugiati si sa castige dreptul la o viata mai buna in Israel (sau la viata, comparat cu conditiile din care a plecat), e incomparabil mai original si mai de substanta.

Altfel

Acum ceva timp am facut 'curatenie' in blog-roll, am mai sters bloguri unde nu se intampla nimic de luni de zile. Azi in blog-rollul Andreeei l-am gasit pe Gradinar, cum isi zice el. A fost refreshing sa citesc si sa vad poze ale unei alte realitati, colorata mai viu si mai aproape de ritmurile naturale. Nu m-as vedea in momentul asta crescand animale si mancand numai din ce cultiv eu (mai ales ca nici la gospodaritul urban nu sunt o experta :), dar sa deschid geamul dimineata si sa vad case si ceva mai mult verde in loc de blocuri gri si 3 pomi firavi pe un petec de gazon, cu siguranta mi-as dori. Si cu siguranta ii admir pe cei care incearca o altfel de existenta, care au curaj sa si experimenteze in loc sa viseze o viata la 'cum ar fi fost daca'. De curand stateam si ma gandeam daca in cei 12 ani de angajat, am avut vreodata un concediu mai mare de 2 saptamani (nu stiu cata lume stie, dar codul muncii spune ca e obligatoriu sa iti iei anual minim 3 saptamani legate..in fine. si eu am aflat, cu surprindere, abia cand am inceput sa lucrez in hr). Raspunsul este previzibil, ba am avut si multi ani in care o saptamana a fost maxima luata, din diverse motive, uneori tinand de mine dar e cert ca marea majoritate a firmelor considera un concediu de 2 saptamani un fel de favor, daca e vorba de mai mult deja se cer explicatii si uneori, si dupa explicatii, simplu 'nu se poate'. Desi viata intr-un oras ca Bucuresti ar cere niste luni de spalat creierul cu soare si liniste... dar lasand asta la o parte alta relaxare ai, orice vacanta ai alege, intr-o luna fata de o saptamana sau doua. Bucatile alea de timp in care sa poti sa descoperi lumea in care traiesti, sunt mici, portionate. Gandul ca o sa am mai mult timp la pensie nu stiu de ce, dar personal nu ma incalzeste. Evident, si firmele au ratiunile lor, ma gandesc ca intr-o firma mica chiar te poate da peste cap perioada vacantelor daca nu le planifici cum trebuie, dar tare mi-e ca per ansamblu la nivel de societate sa fii cat mai activ si mai muncit e pus in legatura directa cu cat de competitiv esti. Cel putin la noi, care ne straduim din greu sa ne recuperam frustrarile consumiste cu radacini vechi, de tip comunist. Ce downshifting, ce-i aia, mai nimeni n-a auzit. Iar de practicat, si mai putini. Dar uite ca mai sunt cativa care incearca sa traiasca altfel, noroc cu blog-rollurile..

Poza e tot de pe blogul de care scriam. Impartasim si o anume viziune despre Romania. Istoria de aici http://undevainromania.wordpress.com/2009/08/13/asta-e-poiana-mea/ mi s-a parut fermecatoare.

2%

Azi am avut de depus niste declaratii pe la Administratia financiara si una din rubrici se referea la acei 2% din impozit, pe care, ca si angajatii, si unele categorii de pfa-uri ii pot directiona catre o fundatie/ong. Ma gandisem sa-i dau celor de la mesajepentrumare.ro, care se ocupa de revitalizarea unor specii de pesti din Marea neagra, dar ei nu sunt organizati ca un non-profit, deci nu se putea. Asa ca am ales Mare Nostrum, o fundatie care incearca o revitalizare a uscatului de langa mare :). I-am descoperit pe site-ul unui alt ong care mi-e tare drag, Copacul de Hartie. Cu Copacul am fost si la o plantare de salcami acum un an, in Hateg, o experienta care a meritat fiecare minut petrecut acolo: experienta in sine cu pomisorii si oamenii pe care i-am cunoscut cu ocazia asta.

In fine, ce vroiam sa spun e ca exista tot felul de fundatii care chiar fac ceva si daca nu te poti mobiliza sa participi ca voluntar din cand in cand (desi asta ar fi cel mai bun gest), macar sansa de a le dona acesti 2% e pacat sa o irosim, uneori din simpla comoditate. Cei de la Mare Nostrum nu aveau postate pe site toate datele pe care formularul de la finante le cerea, dar un telefon de cateva minute a lamurit tot. Chiar nu e mare lucru. Si nu cred ca trebuie sa te sensibilizeze o anumita cauza abia atunci cand esti afectat personal, cum discutam recent cu o prietena care pana sa se confrunte cu o problema de sanatate a propriului copil, nu s-a gandit niciodata sa doneze/ ajute cat de putin vreo organizatie/caz umanitar. Si un sms sau apel telefonic taxabile contribuie cu ceva si adunate, aceste gesturi pot reprezenta mai mult decat crezi.

Iarna la birou

Dintre toate birourile unde am lucrat, cel de acum imi place cel mai mult. Si ca locatie, si ca spatiu interior. De cand l-am vazut prima data, m-a cucerit perspectiva eclectica pe care o ai asupra intregii zone: se vad acoperisuri de toate formele, pentru ca pe langa blocuri sunt si multe case si vreo 2 biserici mari.

Nu-mi place iarna in oras, de regula. Daca sunt la munte, e altceva. Dar trebuie sa admit ca in dimineata respectiva, cand tocmai ninsese zdravan peste noapte si s-a nimerit sa am aparatul la mine, totul arata de fairy-tale. Mai ales privit de la geam :)

Ultima poza face exceptie, e din curtea Muzeului Taranului, unul din locurile mele preferate din oras - cu o terasa si un cinema "altfel". Da, iarna poate fi frumoasa si in Bucuresti, in anumite coltisoare. Sunt convinsa ca in orase cu mai multa arhitectura veche, ar avea si mai mult farmec - in Bruges sau Gent din Belgia, de exemplu.

Kindness pays off

Lucrez in HR de vreo 7 ani. Nu conteneste sa ma uimeasca, pana in ziua de azi - lucru confirmat si de altii- cat de putini sunt cei care isi gandesc pe termen lung un traseu, care isi pun intrebarea "daca maine n-o sa mai am jobul asta, ce (altceva) as putea sa fac ? " Sunt oameni care au lucrat peste 10 ani in aceeasi firma si care probabil ar fi ramas acolo si urmatorii 10, dar uite ca a aparut ceva imprevizibil cum e aceasta criza si s-au trezit ca nu mai au loc in minunata companie. Dintre care, unii in situatia in care avusesera un job atat de specific companiei in cauza, incat nu-si pot gasi usor ceva echivalent in alta, desi au avut pozitii de directori.

Faptul ca in perioada asta e greu sa-ti gasesti alt job - citeam azi ca ar fi in medie cam 1,500 de aplicanti la un job pe un site, si ultimul meu proiect cu anunt o confirma- e una. Ce agraveaza si mai mult lucrurile e daca in tot acel interval in care omul a lucrat intr-un singur loc n-a stiut sa isi cultive relatiile personale. Relatii care se construiesc, care implica sa raspunzi la cate o rugaminte. Unii nu au stiut sau nu au considerat ca ar avea nevoie sa faca asta si iata reversul, acum n-au la cine sa puna o intrebare. Uneori si o simpla informatie din inside e pretioasa -eu am ajuns sa ma angajez prima data doar pentru ca cineva a fost suficient de amabil sa-mi spuna ca la compania X se fac recrutari, nimic altceva ca vreun contact, nici macar vreun telefon de la HR. Restul a fost treaba mea - sa aflu cui sa trimit cv-ul, etc, dar a contat ca cineva mi-a dat "pontul" la momentul potrivit.

Nu pot sa inteleg oamenii care, ajungand la un moment dat pe o pozitie mai "sus", uita sa mai raspunda la telefoane. In schimb te cauta iar cand au ei nevoie de ceva, de parca relatia ar fi exclusiv univoca. Nu e greu sa construiesti relatii cu altii, daca la baza lor sta un schimb onest. Oamenii isi aduc aminte de tine si dupa mult timp de cand n-ai mai vorbit cu ei, daca atitudinea ta a fost cea corecta. Dupa cum, daca te-ai facut de negasit la un moment dat, isi vor aduce aminte si de asta.

In niciun caz nu ma bucura rautacios faptul ca unii acum sunt in postura de a-si cauta job. Dar poate ar trebui ca unii sa-si mai aminteasca faptul ca nimeni nu e de neinlocuit, si ca gesturi simple iti pot fi de mare folos pe termen lung.