duminică, 28 iunie 2009

Securisti in familie

De ceva vreme reflectez la subiectul asta, dat fiind ca m-am tot intersectat cu situatii in care prieteni sau cunostinte de-ale mele au in familie oameni care au avut pozitii importante in sistem si se impaca sau nu cu ideea. Din fericire in ce ma priveste tatei, om al muncii constiincios ajuns sef de sectie prin merite proprii, i s-a facut o propunere pe care spre onoarea lui a refuzat-o, asa ca am avut parte de copilaria obisnuita a unei familii in care parintii faceau rost de una si de alta, dar nici nu excelam ca si conditii. La noi se asculta "Europa Libera", se spuneau bancuri politice dar ai mei erau membri de partid si nu incercau vreo rezistenta fatisa. Sigur ca pana la urma e pur aleator ca a fost asa si nu altfel, mi se pare o prostie sa-mi asum vreo mandrie excesiva referitor la treaba asta, care nu a depins in niciun fel de mine.
Dilema mea e daca in conditiile in care ai crescut avand unul din parinti in sistem si beneficiind evident de toate avantajele, te poti desprinde suficient incat sa judeci implicatiile, fara ca asta sa te "rupa in 2" afectiv. Pentru ca eu pana acum nu am intalnit decat variantele :
1. copii care in momentul in care se deschide o discutie chiar si indirecta, se crispeaza vizibil asa incat subiectul se inchide, iar cei care cunosc problema cu timpul evita sa il mentioneze; atitudinea e cumva ambivalenta, ei avand constiinta aspectelor discutabile, dar neputand face fata unui dialog;
2. copii care nu par a avea absolut nicio problema, considerand ca pe un dat faptul respectiv si eventual fiind mandri ca ai lor au fost in stare sa le asigure "atatea".

Billie Jean

Pentru mine MJ ramane asociat momentului in care, fiind prin clasa a IV-a (inainte cu cativa ani de '89), mama a adus acasa de la o colega cu rude in US, un walk-man pe care tipa respectiva il primise si in care era o caseta cu muzica lui, hiturile momentului la ora aia. Tin minte perfect ce fascinate ne uitam la aparatul ala si cum am tot ascultat si re-ascultat toate melodiile, intre care tin minte ca mi-a ramas in special in minte Billie Jean. Era chintesenta Americii :) N-am fost vreun mare fan nici atuni nici mai tarziu, dar cateva melodii mi-au placut.
Cu toate problemele lui binecunoscute, m-a incercat o puternica senzatie de mila la auzul stirii ca a murit. Sa-ti doresti cu atata disperare sa-ti schimbi identitatea nu poate insemna decat nefericire. Pe langa asta, poate ca daca cei din jurul lui ar fi reusit sa-l convinga sa caute ajutor specializat pentru psihoza pe care o dezvoltase (in loc eventual sa i-o alimenteze), cu mastile lui de protectie si toate celelalte, ar fi avut alta soarta.
Si totusi, chiar daca as stii ca era un pedofil dovedit, tot mi se pare mai degraba o victima. Un Peter Pan negru, care dupa cum se vede nu si-a pierdut capacitatea de a trezi vii emotii desi de atatia ani nu mai produsese nimic in afara de scandaluri. Desi arata ca o relicva, lumea tot s-a impresionat. Poate tocmai pentru ca pe undeva oamenii au perceput drama asta a lui.

marți, 23 iunie 2009

Jon fara Kate (dar inca +8)

Tocmai am dat peste o stire pe browserul Yahoo ca parintii aia eroici din reality-show-ul cu 8 copchii de pe Discovery Travel isi anuntara divortul. El s-a cuplat cu o tanara profesoara de 23 de ani. Principalul subiect, copiii, vor sta cand cu unul, cand cu altul un numar de zile egal. Sau dupa cum se exprima chiar mama "we'll flip-flap". Flip-flap, adica probabil un efect psihologic de vartej. Nu ma pot impiedica sa gandesc ca in mare parte copiii SUNT cauza divortului, sa ai grija simultan de toti te poate innebuni si clar reduce din timpul si energia pe care o mai poti acorda relatiei.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Life is still beautiful chiar dac-am fost copii chinuiti

Azi m-am trezit tarziu si asa cum imi place cand e week-end am mai ramas sa citesc in pat (tocmai am terminat Becoming Madam Mao si am inceput Confesiunile unui cafegiu) inca cel putin o ora, dupa care tot la lent am mancat ceva si am baut un ceai verde cu bucati de portocala. In consecinta, starea de relaxare si buna-dispozitie nu a intarziat sa apara..
Pentru ca am avut ceva de cautat pe net, am sfarsit prin a mai cauta tot felul de altele sau pur si simplu a aluneca printre site-uri in timp ce ascult muzica. Sunt oameni din sfera publica ale caror activitati sau stil de viata nu ma pasioneaza, dar care imi plac pentru ca isi pastreaza naturaletea. Nu ma dau in vant dupa muzica Andrei, dar imi place ca persoana: e calda, e spontana, pare sa-i placa viata ei, nu vrea sa se impacheteze singura intr-un ambalaj nepotrivit. La fel, n-am nicio treaba cu fotbalul sau stirile sportive dar ma destinde sa citesc despre Adelina fosta Elisei. Sunt probabil persoane cu care n-as avea mare lucru sa-mi spun fata in fata, dar la care transpare un echilibru interior, senzatia ca sunt ok in lumea asta nebuna, ahtiata dupa aparente. La polul opus, datorita unui post simpatic de-al lui Bradut am mai dat un search despre Fritzl si ce gasesc, ca iacata psihiatrii l-au declarat normal dar trebuind sa gaseasca totusi o cauza (!) au sapat si au aflat ca a avut o mama opresiva si ca de-acolo i-ar fi venit toata nebunia. Legat de explicatiile astea clasice cu suferintele razbunate, se intampla ca am o prietena buna care momentan traverseaza o perioada de criza cam pe toate planurile. Explicatia ei pentru nemultumirea-i cvasi-universala e tot o intoarcere la anumite frustrari vechi, familiale. Experienta mea in ce priveste situatii ca asta e ca atunci cand te simti foarte usor iritabil si mai ales - criteriu esential- fata de TOATA lumea, e ca, desi poate ai motive serioase, e bine sa incerci sa nu izbucnesti ci sa diluezi reactiile iar cele mai senzitive discutii sa le amani. Pentru ca de regula oamenii nu au dispozitie sa analizeze profund prin ce treci si din ce motive, in schimb aleg sa raceasca relatia, iar tu sfarsesti prin a ramane singur si mai iritat decat la inceput :).
Alta concluzie de-a mea e ca alegem sa ne tot uitam urat inspre trecut si sa-l luam la rost cand nu suntem increzatori in viitor. E-adevarat ca nu toti avem puterea de a lasa cicatrizarea sa se produca linistit si sa lasam in urma balastul emotional aferent atunci cand conditiile exterioare nu ne sunt favorabile (parerea mea lately e ca flexibilitatea/ rezistenta psihica sunt in mare masura un dat nativ, deci n-ar mai trebui poate sa-i blamam pe unii sau sa-i glorificam pe altii pentru ceva ce n-au sau au in germene de la bun inceput) dar daca si atunci cand ai suport refuzi sa schimbi un pattern distructiv, e chiar de neinteles. Si uite-asa dai peste oameni care si la 40 ani (si probabil exista si unii de 70 la fel) isi intretin infernul personal pe motiv ca mami si tati le-au cauzat tot felul de chestii.
Si un ultim comentariu la cazul Fritzl: nu am vazut pe net mai nimic concludent referitor la nevasta-sa. Adica ma mira cum de lumea nu a zumzait mai mult legat de faptul socant ca femeia aia a stat 24 de ani in aceeasi casa cu fiica-sa si nepotii ei in subsol si n-a descoperit si se pare nici banuit nimic. Pot sa admit ca au existat unele maritate cu spioni si chiar n-au stiut o viata intreaga cu ce se ocupau sotii lor iubitori, dar aia isi derulau viata secreta in afara propriei case, deci nu e acelasi lucru. Tind sa cred mai degraba ca toti traiau in casa aia o psihoza generalizata.

joi, 18 iunie 2009

Schimb de carti de vizita

De cand tot frecventez diverse evenimente de socializare cu un anumit specific datorita jobului, inca o data constat cat de putin se aplica stereotipiile nationale de tipul "nemtii sunt distanti" etc. Oamenii raman diferiti fara a se incadra la gramada intr-un singur tipar, iar cei mai multi la un nivel de top management sunt destul de deschisi si normali ca abordare (sigur, nu-mi fac iluzii ca acele dialoguri incropite cu aceste ocazii chiar ii reprezinta 100%, dar e placut sa vezi fetze zambitoare si un aer lipsit de condescenta). Prietenosi, dar in stil european, si nu cel american care pare asa de artificial si pe care nu il gust deloc. E o diferenta de nuanta si cine a lucrat in companii americane intelege exact la ce ma refer. Astaseara am trait un moment cu adevarat nostim cand schimband carti de vizita cu un tip care statea langa mine la masa (la un fel de garden-party tinut in incinta unei ambasade), constat ca persoana in cauza e chiar ambasadorul tarii respective! Drept care chiar nu mi-am putut retine o exclamatie de surpriza iar el prompt, m-a intrebat razand daca exclamatia e de bine sau de rau :)). O persoana foarte fireasca in atitudine. Poate suna patetic comentariul asta, dar mirarea mea se explica prin comparatia cu ambasadorii romani, pe care eu continui sa nu mi-i pot imagina destinsi si normali. Poate s-or mai fi schimbat lucrurile in sistem si eu nu stiu. M-ar bucura.

duminică, 14 iunie 2009

Maturitate..incotro ?

Unul din lucrurile de care incerc sa ma tin ca de o proba a evolutiei mele este felul in care ma raportez la ceilalti, constand in efortul de a le intelege punctele de vedere si a le transmite emotii "curate". Ma ajuta desigur si facultatea de-am terminat-o ("psiho-pupu", vorba unei cunostinte) si maldarul de carti citite dupa pe teme din domeniu. Nu pretind nicicum ca mi-ar iesi intotdeauna - am si eu oameni pe care n-am niciun chef sa-i inteleg, dar stiu ca ma stradui cel putin - si mai ales atunci cand sunt persoane pe care le simt departe de registrul meu de optiuni. Cu atat mai mult fata de cei fata de cei pe care ii consider prieteni. Si eu am stari in care n-am disponibilitate pentru altii, dar incerc sa transmit mesajul onest si cat mai putin susceptibil de a fi interpretat personal "nu am dispozitie in general, nu de a vorbi cu tine in particular". Daca nu devin mai toleranta si mai dispusa sa transmit energii pozitive altora, atunci ce castig la nivel uman imi mai aduce experienta (de viata)? Continui sa cred ca degeaba ai ascensiuni profesionale spectaculoase, daca refuzi sa te modelezi si in raport cu altii. Maturitatea inseamna si asta, dupa umila mea parere. Sigur ca pe la 20 de ani tipologia artistului egocentric era o lampa de atras flutureii sprintari, acum insa nu ma mai convinge absolut deloc. A se vedea "Surving Picasso" cu Anthony Hopkins - pentru cei care inca sunt fascinati de model - rezuma foarte bine esentialul convietuirii cu om de gen.

Saptamana asta, datorita unei prietene care mi-a aratat inca o data ce simplu e sa fii neserios si sa raspunzi cu un gest urat unei atitudini deschise, constat ca nu tuturor le e jena sa mai afiseze comportamente puerile, chiar daca au trecut binisor de 30 de ani. Jena fata de ei insisi in primul rand.
Prietena in cauza nu e un Picasso, dar e inteligenta si cu atat mai mult nu-mi explic cum de nu pricepe incongruenta ei proprie si personala intre cele 2 dimensiuni.

luni, 8 iunie 2009

"Eu ştiu engleza, o simt în mine........

o mai repet puţin, cam o lună, şi gata". Declaratia lui Becali, proaspat ales europarlamentar, ca si manechinul-politician EBA. Eba care s-a dus cu mami si cu tati sa voteze, intr-o ultima incercare de a mai face un transfer de imagine pe ultima 100 de metri. Chiar nu-mi vine sa cred ca astia au putut fi alesi, eu tot am crezut ca nu e posibil.
Fara alte comentarii.

duminică, 7 iunie 2009

Prima zi de vara adevarata in oras

Ei, de fapt daca ma gandesc mai bine am mai avut una cu 30 de grade, dar azi au fost chiar 34, si in Bucuresti oricum se simt ca 40 din cauza betoanelor incinse cu spor. Noroc ca avem terase...si stau chiar vizavi de parc. Incepe sa se simta in aer starea aia de pori deschisi, de dor de duca, de hormoni care o iau razna :)
Se intampla sa fie la tv "The mirror has 2 faces". Film bun, l-am mai vazut de 2 ori dar m-as mai uita o data - dupa mine, e un criteriu clar despre valoarea unui film. As mai revedea "Break-up" (desi am avut initial retineri in ce-o priveste pe Jennifer Anniston, dar e un film care surprinde excelent o situatie tipica plus jucat foarte bine) si "Good Will hunting". Pe "Last chance Harvey", curios, desi n-as zice ca e un film slab, m-ar plictisi sa-l vad a doua oara- pentru ca desi e salvat de interpretarea Emmei Thompson si a lui Dustin Hoffman, are un scenariu cam scartait. La fel si cu "Vicky Cristina Barcelona", un film de stare dar care nu mi-a spus nimic nou sau "Elegy". Pe "Doubt" si "Benjamin Button" abia le-am urmarit pana la capat. Nimic original sau macar profund. Si cel mai bun dupa parerea mea din cele din promotia de Oscar 2009, "Revolutionary Road", excelent din toate punctele de vedere. N-am inteles de ce Winslet n-a luat Oscar pentru el ci pentru "The Reader".
In alta ordine de idei, s-a intamplat sa mai dau de curand peste niste filme care se vor a fi intelectuale cu orice pret si sfarsesc prin a fi doar pretioase. Ca de exemplu, "Margot goes to wedding, cu Kidman. Inutil de dens si tensionat. Cu o alta abordare putea iesi un film bun, dar nu, regizorul chiar a vrut sa-ti impinga in ochi ideea ca el face un film "altfel". Hihi.
Si se mai intampla cateodata ca filmul sa nu-mi para credibil, ca "The Reader". Interpretari ok, dar mi s-a parut total neverosimil ca tipul ala sa continue relatia (si inca in maniera unui transfer spiritual) atatia ani dupa ce afla de trecutul ei nazist. Ca sa mi se intample sa cunosc un neamt care la randul lui il stia personal pe autorul cartii ecranizate si sa imi confirme ca totul era absolut real. Inclusiv, ca o nota picanta, faptul ca tipa era o sasoaica din Transilvania...Da, da,uneori viata are rezolvari kitschioase a la Hollywood. Hihihi (cu 3 de "hi")

miercuri, 3 iunie 2009

Bucurestiul meu comunist




























Cei de la fundatia "Bucurestiul meu drag" - http://www.orasul.ro/ au avut o idee isteata: sa alature unor poze scoase de la naftalina, de prin anii '60-70, unele facute acum in aceleasi locuri. Asa cum vorbeam cu o colega de liceu, arhitectura socialista care domina fotografiile vechi e hidoasa, si cu toate astea e cea pe care o voi asocia intotdeauna copilariei mele si nu voi avea cum sa evit un sentiment nostalgic. Un oras care daca n-ar fi cazut prada demolarilor si ambitiilor unor trogloditi, ar fi putut arata azi ca Praga. Ok, poate nu ca Praga, dar oricum ar fi avut un farmec al lui si foarte probabil ar fi putut aspira la un statut turistic. Se pare ca uitam prea des ca formula la care s-a ajuns in ce priveste orasul nu NE reprezinta, ci reprezinta doar compromisul care ne-a si i-a fost impus.

Sunt cladiri pe care n-am sa le suport niciodata, oricate argumente s-ar aduce in favoarea lor: de exemplu, fosta Casa a Poporului. Dar restul, blocurile familiare din alte zone - ca Titan, in care am crescut, sunt parte din identitatea mea.

M-am bucurat mult cand am gasit site-ul cu pricina, care se dedica descoperirii sau redescoperirii unor locuri diverse din oras. Oras care merita si el efortul asta, dupa cate traumatisme a indurat. Si pe care, cu toate neajunsurile, il accept si mi-e drag. In sepia, alb-negru sau color, il iubesc ca pe un barbat ale carui imperfectiuni nu mai sunt demult un mister, dar ai o istorie cu el si asta face toata diferenta. Iar celor care se grabesc sa il critice (mai ales celor care n-au copilarit aici), le sugerez sa reflecteze asupra lipsei lor de rabdare sau se intrebe ce au facut ei personal ca lucrurile de care se plang sa stea altfel. Toata stima pentru cei de la fundatie.