De ceva vreme reflectez la subiectul asta, dat fiind ca m-am tot intersectat cu situatii in care prieteni sau cunostinte de-ale mele au in familie oameni care au avut pozitii importante in sistem si se impaca sau nu cu ideea. Din fericire in ce ma priveste tatei, om al muncii constiincios ajuns sef de sectie prin merite proprii, i s-a facut o propunere pe care spre onoarea lui a refuzat-o, asa ca am avut parte de copilaria obisnuita a unei familii in care parintii faceau rost de una si de alta, dar nici nu excelam ca si conditii. La noi se asculta "Europa Libera", se spuneau bancuri politice dar ai mei erau membri de partid si nu incercau vreo rezistenta fatisa. Sigur ca pana la urma e pur aleator ca a fost asa si nu altfel, mi se pare o prostie sa-mi asum vreo mandrie excesiva referitor la treaba asta, care nu a depins in niciun fel de mine.
Dilema mea e daca in conditiile in care ai crescut avand unul din parinti in sistem si beneficiind evident de toate avantajele, te poti desprinde suficient incat sa judeci implicatiile, fara ca asta sa te "rupa in 2" afectiv. Pentru ca eu pana acum nu am intalnit decat variantele :
1. copii care in momentul in care se deschide o discutie chiar si indirecta, se crispeaza vizibil asa incat subiectul se inchide, iar cei care cunosc problema cu timpul evita sa il mentioneze; atitudinea e cumva ambivalenta, ei avand constiinta aspectelor discutabile, dar neputand face fata unui dialog;
2. copii care nu par a avea absolut nicio problema, considerand ca pe un dat faptul respectiv si eventual fiind mandri ca ai lor au fost in stare sa le asigure "atatea".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu