Cei care ma cunosc stiu ca nu sunt genul pentru care instinctul matern sa reprezinte un fel de Alfa si Omega existentei. Cu toate astea, am sesizat ca oamenii echivaleaza atitudinea asta cu a nu-ti place copiii si a nu ti-i dori deloc. Nimic mai gresit.
Pentru ca :
- da, nu sunt inebunita dupa toti copiii, recunosc, nu ma "topesc" cand vad orice copil. In genere, imi plac copiii spontani, vioi, nazdravani si nu ma incanta cei asa-zis "cuminti", care stau unde-i pui si nu te surprind cu nimic. Mai mult decat atat, cred ca si cu copiii, ca si cu adultii, functioneaza o anumita chimie: de unii copii te apropii imediat si ei de tine dar cu altii nu se intampla nimic;
- da, nu sunt convinsa ca a-i face reprezinta cel mai inalt scop in viata pentru orice femeie. Mai raman destule de descoperit si in alte zone ale identitatii, exact la fel ca si pentru barbati;
- da, nu sunt convinsa ca a-i face reprezinta cel mai inalt scop in viata pentru orice femeie. Mai raman destule de descoperit si in alte zone ale identitatii, exact la fel ca si pentru barbati;
Si cu toate astea :
- cred ca atunci cand esti cu barbatul potrivit, compatibil, dupa un timp mai scurt sau mai lung dorinta de a face un copil cu el apare ca o etapa normala; si eu am trait dorinta asta atunci cand am iubit foarte mult, mi s-a parut fascinanta ideea sa am un copil cu barbatul respectiv, si a fost ceva simtit, instinctual as putea zice si nu un gand rational;
- si mie imi ticaie ceasul si imi pun de cativa ani intrebari (din ce in ce mai acut) despre numaratoarea inversa care a inceput si la capatul careia ar trebui sa gasesc o solutie de viata care sa nu fie o sursa de regrete mai tarziu. Si la faza asta, nu ma pot abtine sa constat cat de nefericita e conditia femeii care, vrand-nevrand, trebuie sa impace determinismul biologic cu conditiile concrete - care nu-s intotdeauna din cele mai prielnice pentru a aduce un copil pe lume.. Daca ar fi sa-mi urmez instinctul, as face un copil cu un barbat pe care l-am iubit total dar care nu a fost si nu este disponibil, insa mi-as crea singura un orizont de viitoare frustrari. Care e alegerea buna, in cazul asta ?
Unii doctori zic cum ca daca ramai insarcinata dupa 30 si intrerupi sarcina, sansele de a mai ramane din nou scad dramatic. Iata o alta dilema : ai ramas insarcinata desi nu cu barbatul cu care ti-ai dori sa ai un copil. Ce faci, alegi sa astupi ritmul sacadat al pendulului tau interior sau libertatea, cu pretul unor vesnice intrebari ipotetice ?
Din toata aceasta magma de posibilitati, un lucru stiu totusi: nu vreau sa ajung sa ma definesc exclusiv printr-un copil. Nu vreau sa "ma sacrific", asa cum se intelegea in urma cu cateva generatii, pentru copiii mei, iar interesele mele intelectuale, afective, etc sa nu mai conteze absolut deloc. Nu vreau sa fiu ca mama :) . Si, deloc surprinzator, atunci cand ai un confort financiar si mai ales de relatie, asta chiar se poate.
3 comentarii:
Urasc cuvintul sacrificiu si tot ce reprezinta el. Probabil parintii nostri au trecut prin moda sacrificiului personal pentru copii, pentru ca si eu am auzit, foarte rar, ce-i drept, de la parintii mei ca s-au sacrificat. Ce ma inspaiminta pe mine nu este sacrificiul vietii mele pentru cea a copiilor mei, pentru ca asta nu se va intimpla, sa fim serioase, ci perspectiva singuratatii, perspectiva de a nu face parte din cuplul acela in care sa impartasim bucati de piele si bucati de ginduri. Copiii vin daca ii vrei si daca ai cu cine sa ii vrei. Nu pot asocia sacrificiul cu copiii. Daca ii faci, inseamna ca esti pregatita. Si oferi cu placere. Chiar si oboseala si nervii aferenti. Pina una alta, iata-ma singura si resemnata. Si inca ceva. Pe fiecare zbor ma intreaba cite o colega citi ani am. Cind imi spun virsta primesc priviri de mila. Si intrebari: Esti maritata? Ai iubit? Nu ma mai infurii de mult in fata intruziunii, dar ramin cu senzatia ca trece viata pe linga mine. In fine, pozitivez mai departe, dupa cum stii. Poate cine stie? 3 barbati misto pe lumea asta trebuie sa mai fie si pentru noi. Bafta!
eu abandonasem ideea de cuplu si copii. de fapt... speram ca voi ajunge la un punct in care sa imi permit dpdv material...sa adopt un copil singura... dar viata le-a asezat cum a vrut ea. eu nu am avut puterea sa renunt la viata din mine si nici nu cred ca as avea-o vreodata indiferent de cine m-ar fi "legat" (pentru ca o legatura se formeaza inevitabil).
si pe parintii mei i-am auzit cu sacrificii... eu inteleg la ce se refera ei, dar e gresit sa ii spui copilului ca pe un repros ca te-ai sacrificat pentru el.
cand faci un copil renunti la anumite lucruri, pe altele poate ca nu le vei mai putea face la fel, dar eu nu le-as numi sacrificii.
Amandoua aveti dreptate fiecare in felul ei, pe de alta parte am fost odata nevoita sa aleg pe cand eram (prea) tanara si desi a fost greu, cred ca am luat decizia corecta. Aveam 19 ani, iar asa cum vad lucrurile acum, desi exista persoane care chiar pot sa duca si scoala, si copii, si eventual si serviciu -si sa le faca si pe toate bine, sunt extrem de putine in realitate si mai multe in filme:). In orice caz, multi-taskingul de tipul asta nu e una dintre abilitatile mele, si deci cred ca viata mea ar fi fost clar franata sub anumite aspecte.Dorinta de a evolua si de a fi libera de obligatii a fost atunci mai puternica decat instinctul matern, asa se explica si faptul ca n-am ramas cu o amintire traumatizata. Daca s-ar intampla acum sunt convinsa ca ar fi infinit mai greu sa aleg si balanta ar inclina spre a-l pastra, chiar daca ar fi fructul unei relatii fara viitor.
Pe de alta parte, cred ca in termeni si mai simpli temerea mea cea mai mare e ca odata aparut copilul, n-o sa mai am atata timp si bani sa fac diverse chestii care ma hranesc mental. Si ma indoiesc ca n-o sa mai simt deloc nevoia..
Trimiteți un comentariu